Scorul acestui articol
[Total: 1 voturi. Media: 5]

Când domnul Călin Popescu Tăriceanu s-a despărțit de PNL, migrând cu o mână de liberali nu foarte reprezentativi spre grupul lui Victor Ponta aflat la putere, l-am criticat vehement. Credeam, la vremea aceea, în Crin Antonescu È™i în determinarea lui de a-mi reprezenta interesele până la capăt. M-am înÈ™elat! Nu a fost prima oară, dar am un avantaj: recunosc. Acord necondiționat prioritate realității, atunci când aceasta îmi contrazice, cu argumente imbatabile, poziționările de moment.
Una dintre însuÈ™irile fundamentale pe care trebuie să le probeze un politician pentru a aspira la propria simeză în galeria foarte restrânsă a „žmarilor oameni de stat”, este o rezistență miceniană la atacuri È™i presiuni venite din partea adversarilor de tot felul, completată cu forța de a riposta eficient È™i cu abilitatea de a insufla încredere celor ce i s-au încredințat.
Nu ne putem lăuda cu prea multe personaje de acest fel în istoria noastră post-decembristă, populată până la exasperare de oportuniÈ™ti moi, fără snagă de luptători. Doi aspiranți îmi vin totuÈ™i în minte, ambii extrem de vocali È™i ambii cu rateuri de-a dreptul cascadoriceÈ™ti în tentativa de a deveni portrete ale istoriei naționale: Traian Băsescu È™i, într-o mai mică măsură, C.V. Tudor. Și pe unul È™i pe celălalt i-au trădat naturile lor egolatre È™i forma lor specială de temeritate, venind mai degrabă din iresponsabilitate decât din virtute.
Căci temeritatea folosită nebuneÈ™te în interes propriu, pentru parvenire personală sau băi de adrenalină, nu are nimic de-a face cu eroismul È™i patriotismul. Și nici cu respectul datorat celor care te-au ales.
În toată această inflație de căcăcioÈ™i pe voturile noastre, Călin Popescu Tăriceanu face, în ultima vreme, notă discordantă. Cu riscuri personale deloc neglijabile (când ar putea să stea liniÈ™tit la căldurică, vegetând confortabil în fotoliul de PreÈ™edinte al Senatului È™i jucând, precum ceilalți, cartea pasivității complice), domnul Tăriceanu a ales să înfrunte monÈ™trii zilei în fața cărora tremură È™i Victor Ponta, È™i Curtea Constituțională, chiar È™i guralivul Traian Băsescu.
Pentru mine atitudinea domnului Tăriceanu este reconfortantă È™i dătătoare de speranță. Ea vizează probleme majore, de pe poziția unei țări care încearcă să se respecte È™i aspiră să fie respectată. Când politicienii noÈ™tri behăie bezmetici, îndreptându-se, în turmă, spre prăpastie, când făcutul de sluj la instituțiile de forță, în intern, È™i la cancelariile de forță, în extern, le-a devenit unică strategie de a-È™i sluji poporul, nu e puțin lucru să existe totuÈ™i un înalt demnitar care să încerce evitare prăpastiei.
Poate nu strică să amintesc încă o dată ce a făcut Călin Popescu Tăriceanu, doar în ultimele 8-10 săptămâni, din poziția de al doilea om în stat.
A apărat interesele omului de rând în fața agresiunii disproporționate a instituțiilor de forță, plecând de la cazul Rarinca, o colecție intolerabilă de abuzuri.
A cerut demisia Liviei Stanciu și a Laurei Kovesi, principalii artizani ai abuzurilor din cazul Rarinca.
A temperat elanul autoritarist al DNA de a îngenunchea, prin intimidare, Parlamentul României.
A calificat punerea sub acuzare a premierului Ponta de către DNA, într-un dosar încropit la comandă, drept un abuz inacceptabil, având multe dintre particularitățile unei tentative de lovitură de stat.
A inițiat constituirea unei comisii parlamentare de evaluare a democrației È™i a statului de drept în România.
Acestea È™i încă altele, au fost făcute de Călin Popescu Tăriceanu pe plan intern.
Nici pe plan extern domnul Tăriceanu nu s-a temut să contreze derapaje ale unor prea zeloÈ™i adepți ai colonialismului mascat.
A refuzat solicitarea, aproape insolentă, a reprezentantului Ambasadei SUA la BucureÈ™ti, de a se prezenta la sediul acestei ambasade pentru a da socoteală È™i a fi muÈ™truluit că atacă justiția independentă.
A tras semnale de alarmă prin care a atenționat principalele cancelarii internaționale asupra imixtiunii inacceptabile a SRI în actul de justiție È™i a cerut sprijin pentru realizarea unui echilibru real între puterile statului.
A răspuns vicepreÈ™edintelui Comisiei Europene Frans Timmermans, care îi reproÈ™ase cu aroganță, într-un interviu, că a atacat-o pe È™efa ÎCCJ, Livia Stanciu (http://www.cotidianul.ro/tariceanu-se-ia-la-tranta-cu-vicepresedintele-comisiei-europene-263858/), atrăgându-i atenția acestuia că ar trebui să ceară instituțiilor care îl deservesc „žinformații mai complete È™i mai relevante privind realitățile româneÈ™ti”, înainte de a se lansa în poziționări tranÈ™ante, cu puternic iz politicianist.
În vreme ce Victor Ponta o scaldă, la temporizare, pe la Constantinopol iar Gabriel Oprea se grăbeÈ™te să raporteze din toate pozițiile garanții de prietenie È™i fidelitate deținătorilor de cătuÈ™e È™i sceptru, singurul care se încăpățânează să țină piept naționalizării complete a poporului român rămâne, deocamdată, preÈ™edintele Senatului.
Cu ce È™anse? Nu mă întrebați, căci nu aÈ™ vrea să închei acest articol într-o notă defetistă.

Contele de Saint GermainEditorialeC.V. Tudor,Calin Popescu Tariceanu,Constantinopol,Crin Antonescu,Curtea Constitutionala,DNA,Frans Timmermans,Gabriel Oprea,Klaus Iohannis,Laura Kovesi,Livia Stanciu,Mariana Rarinca,Parlamentul Romaniei,PNL,SRI,Victor PontaCând domnul Călin Popescu Tăriceanu s-a despărțit de PNL, migrând cu o mână de liberali nu foarte reprezentativi spre grupul lui Victor Ponta aflat la putere, l-am criticat vehement. Credeam, la vremea aceea, în Crin Antonescu È™i în determinarea lui de a-mi reprezenta interesele până la capăt. M-am înÈ™elat!...Blog politic si polemic