Scorul acestui articol
[Total: 1 voturi. Media: 5]

Când domnul Călin Popescu Tăriceanu s-a despărțit de PNL, migrând cu o mână de liberali nu foarte reprezentativi spre grupul lui Victor Ponta aflat la putere, l-am criticat vehement. Credeam, la vremea aceea, în Crin Antonescu și în determinarea lui de a-mi reprezenta interesele până la capăt. M-am înșelat! Nu a fost prima oară, dar am un avantaj: recunosc. Acord necondiționat prioritate realității, atunci când aceasta îmi contrazice, cu argumente imbatabile, poziționările de moment.
Una dintre însușirile fundamentale pe care trebuie să le probeze un politician pentru a aspira la propria simeză în galeria foarte restrânsă a „marilor oameni de stat”, este o rezistență miceniană la atacuri și presiuni venite din partea adversarilor de tot felul, completată cu forța de a riposta eficient și cu abilitatea de a insufla încredere celor ce i s-au încredințat.
Nu ne putem lăuda cu prea multe personaje de acest fel în istoria noastră post-decembristă, populată până la exasperare de oportuniști moi, fără snagă de luptători. Doi aspiranți îmi vin totuși în minte, ambii extrem de vocali și ambii cu rateuri de-a dreptul cascadoricești în tentativa de a deveni portrete ale istoriei naționale: Traian Băsescu și, într-o mai mică măsură, C.V. Tudor. Și pe unul și pe celălalt i-au trădat naturile lor egolatre și forma lor specială de temeritate, venind mai degrabă din iresponsabilitate decât din virtute.
Căci temeritatea folosită nebunește în interes propriu, pentru parvenire personală sau băi de adrenalină, nu are nimic de-a face cu eroismul și patriotismul. Și nici cu respectul datorat celor care te-au ales.
În toată această inflație de căcăcioși pe voturile noastre, Călin Popescu Tăriceanu face, în ultima vreme, notă discordantă. Cu riscuri personale deloc neglijabile (când ar putea să stea liniștit la căldurică, vegetând confortabil în fotoliul de Președinte al Senatului și jucând, precum ceilalți, cartea pasivității complice), domnul Tăriceanu a ales să înfrunte monștrii zilei în fața cărora tremură și Victor Ponta, și Curtea Constituțională, chiar și guralivul Traian Băsescu.
Pentru mine atitudinea domnului Tăriceanu este reconfortantă și dătătoare de speranță. Ea vizează probleme majore, de pe poziția unei țări care încearcă să se respecte și aspiră să fie respectată. Când politicienii noștri behăie bezmetici, îndreptându-se, în turmă, spre prăpastie, când făcutul de sluj la instituțiile de forță, în intern, și la cancelariile de forță, în extern, le-a devenit unică strategie de a-și sluji poporul, nu e puțin lucru să existe totuși un înalt demnitar care să încerce evitare prăpastiei.
Poate nu strică să amintesc încă o dată ce a făcut Călin Popescu Tăriceanu, doar în ultimele 8-10 săptămâni, din poziția de al doilea om în stat.
A apărat interesele omului de rând în fața agresiunii disproporționate a instituțiilor de forță, plecând de la cazul Rarinca, o colecție intolerabilă de abuzuri.
A cerut demisia Liviei Stanciu și a Laurei Kovesi, principalii artizani ai abuzurilor din cazul Rarinca.
A temperat elanul autoritarist al DNA de a îngenunchea, prin intimidare, Parlamentul României.
A calificat punerea sub acuzare a premierului Ponta de către DNA, într-un dosar încropit la comandă, drept un abuz inacceptabil, având multe dintre particularitățile unei tentative de lovitură de stat.
A inițiat constituirea unei comisii parlamentare de evaluare a democrației și a statului de drept în România.
Acestea și încă altele, au fost făcute de Călin Popescu Tăriceanu pe plan intern.
Nici pe plan extern domnul Tăriceanu nu s-a temut să contreze derapaje ale unor prea zeloși adepți ai colonialismului mascat.
A refuzat solicitarea, aproape insolentă, a reprezentantului Ambasadei SUA la București, de a se prezenta la sediul acestei ambasade pentru a da socoteală și a fi muștruluit că atacă justiția independentă.
A tras semnale de alarmă prin care a atenționat principalele cancelarii internaționale asupra imixtiunii inacceptabile a SRI în actul de justiție și a cerut sprijin pentru realizarea unui echilibru real între puterile statului.
A răspuns vicepreședintelui Comisiei Europene Frans Timmermans, care îi reproșase cu aroganță, într-un interviu, că a atacat-o pe șefa ÎCCJ, Livia Stanciu (http://www.cotidianul.ro/tariceanu-se-ia-la-tranta-cu-vicepresedintele-comisiei-europene-263858/), atrăgându-i atenția acestuia că ar trebui să ceară instituțiilor care îl deservesc „informații mai complete și mai relevante privind realitățile românești”, înainte de a se lansa în poziționări tranșante, cu puternic iz politicianist.
În vreme ce Victor Ponta o scaldă, la temporizare, pe la Constantinopol iar Gabriel Oprea se grăbește să raporteze din toate pozițiile garanții de prietenie și fidelitate deținătorilor de cătușe și sceptru, singurul care se încăpățânează să țină piept naționalizării complete a poporului român rămâne, deocamdată, președintele Senatului.
Cu ce șanse? Nu mă întrebați, căci nu aș vrea să închei acest articol într-o notă defetistă.

Contele de Saint GermainEditorialeC.V. Tudor,Calin Popescu Tariceanu,Constantinopol,Crin Antonescu,Curtea Constitutionala,DNA,Frans Timmermans,Gabriel Oprea,Klaus Iohannis,Laura Kovesi,Livia Stanciu,Mariana Rarinca,Parlamentul Romaniei,PNL,SRI,Victor PontaCând domnul Călin Popescu Tăriceanu s-a despărțit de PNL, migrând cu o mână de liberali nu foarte reprezentativi spre grupul lui Victor Ponta aflat la putere, l-am criticat vehement. Credeam, la vremea aceea, în Crin Antonescu și în determinarea lui de a-mi reprezenta interesele până la capăt. M-am înșelat!...Blog politic si polemic