Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

Actul de justiţie are, în linia lui primordială, o adresabilitate individuală, nu colectivă. Chiar dacă o infracţiune are mai mulţi autori prezumaţi, aceştia sunt (ar trebui să fie) judecaţi individual şi au dreptul de a se apăra individual. Această notă particularizantă a justiţiei derivă, printre altele,  din respectul datorat de procuror / judecător elementelor de specificitate ale fiecărui individ în raport cu ceilalţi.
Practicile de justiţie colectivă sunt caracteristice regimurilor totalitare. Să ne amintim doar cum, în regimul comunist, clasa muncitoare a judecat şi a pedepsit, la grămadă, burghezo-moşierimea “exploatatoare” sau cum, în regimul fascist, rasa ariană a trimis în lagăre de concentrare şi exterminare duşmanul sionist care ameninţa cu pervertirea rasei pure.
Justiţia românească de dată recentă ne aduce în atenţie o formă hibridă între adresabilitatea individuală şi cea colectivă. În vreme ce demersul judecătorilor păstrează totuşi normalitatea actului de justiţie specific standardelor de procedură europeană atunci când optează pentru judecarea persoanei, nu a grupului, demersul procurorilor manifestă o deviaţie înacceptabilă spre autoritarism şi teroare totalitară.
Selectaţi după modelul caracterului băsescian, unul culpabilizant şi răzbunător, incurajaţi să aplice metodele băsesciene, unele abuzive,  invazive şi intimidatorii,  procurorii de azi din România amintesc cu o inconştientă consecvenţă în rele, de procurorii stalinişti. Ei nu caută, prin metode specifice, buruiana în lanul de grâu, pentru a o smulge şi a o stârpi. Ei smulg tot ce găsesc pe tarla şi cer fiecărui spic de grâu să se autodenunţe că-i neghină.
Aşa au făcut cu desantul în vămi. Sute de vameşi au fost săltaţi, înghesuiţi prin debaralele parchetelor, trataţi ca nişte violatori în grup, strânşi cu uşa să toarne, să semneze după dictare, să se angajeze că vor deveni, pe viitor, nişte delatori model,  totul pentru a-şi recăpăta ceva ce nimeni nu ar fi avut dreptul să le ia: prezumpţia de nevinovăţie.
Aşa au făcut cu ţăranii după referendum. Toată rezerva strategică de biblii a fost scoasă de prin depozitele de armament neconvenţional ale foştilor securişti deghizaţi în popi, pusă la copt pe capotele încinse ale diviziilor de moto-mecanizate şi chemaţi locuitorii satelor, aceşti odioşi infractori în gumari,  să deseneze cruci pe deasupra cărţilor sfinte, ca la tăiatul mămăligii, şi să recunoască ce ticăloşi au putut fi, cum au votat ei multiplu ca să vitregească patria de binefacerile unui preşedinte providenţial.
Aşa au făcut cu un grup de bolnavi de cancer în fază terminală, cărora le-au oferit, gratuit, excursia de adio a vieţii lor, pe traseul spital – procuratură – spital, în sfântul scop de a nu lăsa adevărul să treacă pe lumea cealaltă fără a fi valorificat judiciar.
Şi, în fine, aşa au făcut şi cu elevii de la Bolintineanu, doar vreo 250, ce mare scofală. Le-au perturbat examenul de bacalaureat şi le-au oferit gratuit un spectacol de strip-tease cu rol de a-i dezinhiba în faţa nudităţilor adverse. Toţi au fost prezumaţi infractori, căci dacă erau doar martori ce rol ar fi avut căutatul în chiloţi, la bijuterii.
James Joyce spunea: „Ăsta-i principiul legii: Mai bine să scape nouăzeci şi nouă de vinovaţi decât să fie condamnat pe nedrept un singur nevinovat.” Procurorii lui Băsescu spun: “mai bine să condamn nouăzeci şi nouă de nevinovaţi decât să scap un singur vinovat”.
Care a fost eficienţa desantului în vămi (ca să-i putem găsi o minimă îndreptăţire)? Vreo 5-10 inculpaţi (nici până acum condamnaţi) din sutele de oameni abuzaţi de procurori.
Dar eficienţa interogării în grup a ţăranilor la referendum? Zero, după ce au fost speriate şi umilite sate întregi.
Poate chinuirea cu cinism a bolnavilor în fază terminală să fi meritat. Se pot lăuda procurorii cu ceva reuşite în acel dosar? Dac-ar fi fost cazul ar fi făcut-o, fiţi siguri.
Cât despre infractorii de la Bolintineanu, organizaţi pervers nu în clanuri mafiote ci în clase  şcolare, eu zic că ar fi trebuit mobilizaţi şi mascaţii. Riscurile asumate de procurori de a da nas în nas cu părinţii revoltaţi ai infractorilor din bănci depăşesc cu mult bunele lor intenţii.
Procurorii nu răspund în faţă nimănui de abuzurile şi greşelile lor? S-a sesizat, măcar formal, CSM-ul în vreunul dintre cazurile de mai sus? Aiurea!  Avem de-aface cu tăcerea complicităţii între două tentacule ale aceluiaş monstru, ceea ce este vizibil cu ochiul liber.
Una peste alta, primii care compromit justiţia în România sunt procurorii clonaţi din Băsescu.  Şi, dimpreună cu ei, marii lor patroni spirituali: Morar şi Macovei.
Reacţiile isterice din ultimele zile ale acestora la declaraţiile lui Ponta ridică ipocrizia şi nesimţirea la nivelul insuportabil al superlativului absolut. Să-l acuzi de imixtiune în treburile justiţiei pe un prim-ministru care reacţionează văzând pacea socială (de care el răspunde) ameninţată de nişte acţiuni iresponsabile ale unor procurori, asta în vreme ce eşti orb, surd şi mut la imixtiunile explicite şi viscerale ale preşedintelui în actul de justiţie, prin azmuţirea procurorilor asupra unor duşmani personali, reprezintă cea mai rapidă şi directă metodă de a-ţi ruina nu doar propria credibilitatea dar şi de a compromite ceea ce clamezi că aperi, şi anume justiţia.
Morar şi Macovei au ajuns nişte figuri emblematice ale justiţiei ca armă politică în România. Portretele lor se lipesc, în mintea oricărui român normal la cap, de chipul şi apucăturile lui Traian Băsescu. Nu doar juxtapunerea pomenită dar şi fanatismul cu care aceste două odioase personaje mistifică şi manipulează antipopular, doar pentru a trăi voluptăţi totalitare, trezesc în cetăţeanul de rând revoltă şi negare.
Ce vedem în ultima perioadă că apără cu colţii şi cu ghearele Traian Băsescu nu este nicidecum justiţia, cum îi place să ne prostească în faţă. Este doar o armă de creat teroare, interzisă în lumea civilizată, peste care a tras la repezeală o husă în formă de togă şi de care a lipit, la derută, o cruce monobloc pe post de balanţă sensibilă la adevăr şi dreptate.

Contele de Saint GermainEditorialeCSM,Daniel Morar,infractorii de la Bolintineanu,judecator,justitie,Monica Macovei,procurorActul de justiţie are, în linia lui primordială, o adresabilitate individuală, nu colectivă. Chiar dacă o infracţiune are mai mulţi autori prezumaţi, aceştia sunt (ar trebui să fie) judecaţi individual şi au dreptul de a se apăra individual. Această notă particularizantă a justiţiei derivă, printre altele,  din respectul datorat...Blog politic si polemic