Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]


 

Există o voluptate a reflexivității. Există oameni dependenți de aventura gândului propriu scufundat în sine până la adâncimi de imponderabilitate.

 

Împătimiții acestei specii de scuba diving, membri cel mai adesea ai unui club elitist, sunt mereu în căutarea condițiilor optime de plonjeu în meditație: decuplare de vulgarul cotidian, control ascetic asupra propriilor simțuri și sentimente, folosirea desăvârșirii naturii drept model și catalizator al intrării în imersie. Când toate aceste condiții sunt întrunite, un fond suplimentar de confort lumesc, care să nu perturbe expedițiile, nu poate fi decât salutar, chiar dacă dobândit cu prețul unor compromisuri. Pasiunea e pasiune!

 

Atât Andrei Pleșu cât și Gabriel Liiceanu sunt exponenți reprezentativi, embleme ale clubului scufundătorilor în gânduri. Teritoriul practicării acestui ritual intim a fost denumit de Liiceanu „patria mică” iar sensul său profund, apud Pleșu, ar fi „confruntarea solitară cu adâncul și cu înaltul tău”.

 

Înainte de 1989, Păltinișul le-a oferit celor doi condițiile optime, de care aminteam, de plonjeu în meditație.

 

După 1989, turbulențe de tot felul au împiedicat întrunirea ideală a acestor condiții, fără a putea tine însă timpul în loc. Cu trecerea anilor, nostalgia unei recăderi în vraja „singurătății” și a „răgazului” a crescut proporțional cu dificultățile de împlinire. Până când, un demiurg local pleșuv, le-a propus celor doi un barter de nerefuzat: bunăstarea și tihna necesare acestor exotice cutreierări prin sine contra unei susțineri politice vizibile, acordate în alb.

 

S-a bătut palma și, de-atunci, apolinicul Andrei Pleșu și dionisiacul Gabriel Liiceanu s-au putut dedica în voie viciului lor de a rezida spiritual cât mai departe de domiciliul administrativ.

 

Până de curând,  singurele lor probleme de adaptare la dubla rezidență păreau  a fi rămas cele cu ei înșiși. Având ambii o natură epicuriană,  nu puteau nici accepta total, nici ignora  destabilizator forța seductivă a unor, de pildă, delicii gastronomice. Și atunci procedau  ca în „La grande bouffe” , oferindu-și un weekend derogatoriu de orgii culinare după care, la adăpostul indigestiei durabile, se   întoarceau spășiți în adâncul izbăvitor al gândurilor.

Recent a apărut însă neașteptata și dezechilibranta șarjă pe care Dinu Patriciu a lansat-o împotriva lui Gabriel Liiceanu, cu ricoșeuri deloc  eterice și asupra lui Andrei Pleșu . Replierea în vulgarul cotidian, pentru replică, a celor doi scufundători, părea nu doar moralmente obligatorie dar și iminentă.

Ne-am înșelat!  Anchilozați în indiferența pe care și-au autoimpus-o față de răul cotidian,  domnii Pleșu și Liiceanu s-au trezit incapabili de a se mișca chiar în propria lor apărare. E drept, Andrei Pleșu a scâncit un fel de mustrare respectuos antioligarhică la adresa primului articol al lui Dinu Patriciu dar, după topspinul de rever  recepționat în plină respectabilitate în urma celui de- al doilea articol al magnatului, s-a așternut tăcerea.  Dacă tăcerea lui Andrei Pleșu ar fi fost una de KO, era scuzabilă. Cum putem vedea insă în articolul de astăzi, este o tăcere de OK. Adică hai să ne facem că n-am auzit și să trecem mai departe.  Un eseu despre Vadim în acest moment este, trebuie să recunoaștem, exact reacția potrivită în împrejurarea potrivită.

Prea mult aer rarefiat duce pa pierderea suflului. Vorba lui Andrei Pleșu: „Sofisticarea civilizată a adus cu sine, simultan, fragilitate fizică și debilitate mintală. Suntem „evoluați” și precari.”

Contele de Saint GermainEditorialeAdevarul,andrei plesu,Dinu Patriciu,filozofi,Gabriel Liiceanu,ganditori,prietenie,replica  Există o voluptate a reflexivității. Există oameni dependenți de aventura gândului propriu scufundat în sine până la adâncimi de imponderabilitate.   Împătimiții acestei specii de scuba diving, membri cel mai adesea ai unui club elitist, sunt mereu în căutarea condițiilor optime de plonjeu în meditație: decuplare de vulgarul cotidian, control ascetic...Blog politic si polemic