Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]


 

Există o voluptate a reflexivităţii. Există oameni dependenţi de aventura gândului propriu scufundat în sine până la adâncimi de imponderabilitate.

 

Împătimiţii acestei specii de scuba diving, membri cel mai adesea ai unui club elitist, sunt mereu în căutarea condiţiilor optime de plonjeu în meditaţie: decuplare de vulgarul cotidian, control ascetic asupra propriilor simţuri şi sentimente, folosirea desăvârşirii naturii drept model şi catalizator al intrării în imersie. Când toate aceste condiţii sunt întrunite, un fond suplimentar de confort lumesc, care să nu perturbe expediţiile, nu poate fi decât salutar, chiar dacă dobândit cu preţul unor compromisuri. Pasiunea e pasiune!

 

Atât Andrei Pleşu cât şi Gabriel Liiceanu sunt exponenţi reprezentativi, embleme ale clubului scufundătorilor în gânduri. Teritoriul practicării acestui ritual intim a fost denumit de Liiceanu “patria mică” iar sensul său profund, apud Pleşu, ar fi “confruntarea solitară cu adâncul şi cu înaltul tău”.

 

Înainte de 1989, Păltinişul le-a oferit celor doi condiţiile optime, de care aminteam, de plonjeu în meditaţie.

 

După 1989, turbulenţe de tot felul au împiedicat întrunirea ideală a acestor condiţii, fără a putea tine însă timpul în loc. Cu trecerea anilor, nostalgia unei recăderi în vraja “singurătăţii” şi a “răgazului” a crescut proporţional cu dificultăţile de împlinire. Până când, un demiurg local pleşuv, le-a propus celor doi un barter de nerefuzat: bunăstarea şi tihna necesare acestor exotice cutreierări prin sine contra unei susţineri politice vizibile, acordate în alb.

 

S-a bătut palma şi, de-atunci, apolinicul Andrei Pleşu şi dionisiacul Gabriel Liiceanu s-au putut dedica în voie viciului lor de a rezida spiritual cât mai departe de domiciliul administrativ.

 

Până de curând,  singurele lor probleme de adaptare la dubla rezidenţă păreau  a fi rămas cele cu ei înşişi. Având ambii o natură epicuriană,  nu puteau nici accepta total, nici ignora  destabilizator forţa seductivă a unor, de pildă, delicii gastronomice. Şi atunci procedau  ca în “La grande bouffe” , oferindu-şi un weekend derogatoriu de orgii culinare după care, la adăpostul indigestiei durabile, se   întoarceau spăşiţi în adâncul izbăvitor al gândurilor.

Recent a apărut însă neaşteptata şi dezechilibranta şarjă pe care Dinu Patriciu a lansat-o împotriva lui Gabriel Liiceanu, cu ricoşeuri deloc  eterice şi asupra lui Andrei Pleşu . Replierea în vulgarul cotidian, pentru replică, a celor doi scufundători, părea nu doar moralmente obligatorie dar şi iminentă.

Ne-am înşelat!  Anchilozaţi în indiferenţa pe care şi-au autoimpus-o faţă de răul cotidian,  domnii Pleşu şi Liiceanu s-au trezit incapabili de a se mişca chiar în propria lor apărare. E drept, Andrei Pleşu a scâncit un fel de mustrare respectuos antioligarhică la adresa primului articol al lui Dinu Patriciu dar, după topspinul de rever  recepţionat în plină respectabilitate în urma celui de- al doilea articol al magnatului, s-a aşternut tăcerea.  Dacă tăcerea lui Andrei Pleşu ar fi fost una de KO, era scuzabilă. Cum putem vedea insă în articolul de astăzi, este o tăcere de OK. Adică hai să ne facem că n-am auzit şi să trecem mai departe.  Un eseu despre Vadim în acest moment este, trebuie să recunoaştem, exact reacţia potrivită în împrejurarea potrivită.

Prea mult aer rarefiat duce pa pierderea suflului. Vorba lui Andrei Pleşu: “Sofisticarea civilizată a adus cu sine, simultan, fragilitate fizică şi debilitate mintală. Suntem “evoluaţi” şi precari.”

Contele de Saint GermainEditorialeAdevarul,andrei plesu,Dinu Patriciu,filozofi,Gabriel Liiceanu,ganditori,prietenie,replica  Există o voluptate a reflexivităţii. Există oameni dependenţi de aventura gândului propriu scufundat în sine până la adâncimi de imponderabilitate.   Împătimiţii acestei specii de scuba diving, membri cel mai adesea ai unui club elitist, sunt mereu în căutarea condiţiilor optime de plonjeu în meditaţie: decuplare de vulgarul cotidian, control ascetic...Blog politic si polemic