Scorul acestui articol
[Total: 129 voturi. Media: 4.9]

Lucrurile mici cântăresc greu în economia planurilor mari. În ele se poticnesc, cel mai adesea, bunele intenţii. Prin ele transpare caracterul omului, se câştigă sau se pierde încrederea celor din jur.

În ultima vreme graniţa dintre viaţa privată şi viaţa socială a devenit un zigzag din ce în ce mai greu de definit şi de ţinut sub control. Este o zonă turbulentă, o întrepătrundere haotică în care geometria curbelor continue nu mai funcţionează. Seamănă cumva cu graniţa dintre apele teritoriale şi apele internaţionale: nu va putea spune nimeni unei molecule oceanice rătăcită în această zonă şi dornică de identitate căreia dintre aceste ape îi aparţine.

Şi totuşi soluţii există. În problema apelor teritoriale, ca şi în aceea a spaţiului aerian, s-a apelat la curbe abstracte. La coordonate geografice înlănţuite matematic. Şi schema, fiind acceptată de toate părţile, funcţionează.

Aşa ar trebui să se procedeze şi cu fiinţele umane. Ceva, legislaţia să zicem, ar trebui să stabilească limite stricte ale vieţii private care, depăşite de individ, să îl expună automat pe acesta constrângerilor vieţii sociale. Şi invers! Cu toate costurile asociate!

Unii vor spune că chiar aşa se întâmplă. Libertatea individuală e una, libertatea socială e alta, nu trebuie să se calce, între ele, pe bătături. Există legi şi coduri juridice cu articole precise, cu încadrări, cu pedepse care, cel puţin teoretic, ar trebui să rezolve problema abaterilor de la normele de convieţuire.

Da, or exista aceste legi şi coduri, dar ele nu se aplică cu stricteţea matematică a coordonatelor geografice. Şi asta pentru că în materie de justiţie soluţia nu e dată de formule infailibile ci de nişte oameni imperfecţi. Judecători, completuri de judecată ce pot greşi. Şi, adeseori, o fac.

Nu voi lua în discuţie acum erorile neintenţionate ale acestora. E altceva! Mă voi referi strict la cele făcute cu bună ştiinţă, izvorâte din scopuri imorale şi, uneori, din laşitate.

Aici, cu siguranţă, s-ar putea lucra la îmbunătăţiri. Aici, nişte lideri puternici şi bineintenţionati faţă de societate, ar putea încerca tratamente mici care să pregătească însănătoşiri mari.

Voi da trei exemple de situaţii individuale condamnabile, mici în raport cu problemele uriaşe ale unei ţări, dar deloc neglijabile ca impact negativ asupra societăţii. Nişte guvernanţi oneşti şi riguroşi în raport cu misiunea lor le-ar fi putut (şi le-ar putea, încă) elimina cu uşurinţă dacă chiar ar dori asta.

  1. Comportamentul “protestatarului” Marian Ceauşescu. Este un exemplu care poate părea minor considerând dimensiunea şi calitatea personajului, dar este exact pe dos. De ce? Pentru că fără protecţia unor politicieni influenţi (vezi pozele) el nu şi-ar fi putut etala atât de mult timp şi cu atâta intensitate mediatică comportamentul huliganic (pe care îl numeşte, după mintea lui, drept la liberă exprimare). Şi atunci te întrebi inevitabil: ce calitate umană au aceşti politicieni influenţi dacă se coboară până la a îngădui unui astfel de bezmetic să le fie purtător de imagine în spaţiul public?

Mergi pe stradă, spre metrou, precum doctorul Bacalbaşa, şi te trezeşti cu un zărghit care îţi scuipă în faţă şi te umple de injurii: borfaş, hoţ, puşcăriaş, slugă comunistă… Vrei să scapi de el, să-l ignori, dar îţi aţine calea. Se propteşte în faţa ta cu chintalul său duhnitor şi agresiv iar dacă încerci să-ţi faci loc cu mâna, să-ţi continui drumul, urlă că l-ai agresat şi te mai dă şi în judecată. Iar la tribunal câştigă la sigur, pe pregătire, căci susţinătorii lui influenţi i-au găsit în avans o judecătoare “onestă” care, cu # pe robă, să îi dea dreptate. Scena a ajuns, deja, antologică. Priviţi faptele şi apoi evaluaţi actul de justiţie…

Cât de greu i-ar fi unei justiţii normale, nu extraordinară ci doar normală şi independentă, să îndrume un astfel de personaj deviat în direcţia potrivită şi spre locul meritat? Căci tulburarea liniştii publice, atingerea demnităţii umane sunt încă  infracţiuni prevăzute în codul penal. Infracţiuni pe care Marian Ceauşescu le comite nestingherit, în formă continuată, ori de câte ori primeşte misiunea de a ataca, la drumul mare, câte o ţintă fixată de stipendiatorii lui politici. Şi… nimic nu i se întâmplă!

  1. Modul în care Clotilde Armand a câştigat alegerile de la Sectorul 1. Un candidat la fotoliul de primar îşi ia, cu de la sine putere, libertatea de a fi prezent unde nu are voie şi de a face ceea ce legea nu-i permite să facă pe durata procesului electoral. Un proces electoral care o privea direct pe doamna Armand şi al cărui rezultat urma să influenţeze viaţa de zi cu zi a sute de mii de bucureşteni. Este surprinsă de camerele de supraveghere comiţând fix acele infracţiuni, precum acei pungaşi tembeli care dau spargere la magazinul comunal uitând să taie, mai înainte, curentul. Nimic nu i se întâmplă. În ciuda filmărilor explicite şi a mărturiilor publice zdrobitoare, procurorii amuţesc, judecătorii paralizează de slugărnicie şi frică iar societatea priveşte consternată triumful hoţiei la drumul mare, cu binecuvântarea cârdăşiei de partid şi de stat. Ca şi în cazul lui Marian Ceauşescu, peste nişte ilegalităţi evidente şi clar sancţionabile anumite grupări infracţionale aruncă o plasă de camuflaj, pentru a muşamaliza totul şi, culmea, le merge! Deşi fac asta în văzul întregii lumi, nu păţesc nimic, deşi ar fi fost atât de simplu, legal şi de bun simţ ca împuterniciţii ţării să repună dreptatea în drepturi.
  2. Sarabanda doctoratelor plagiate. Machiavelismul lui Traian Băsescu a adus în arena politică românească această armă inedită, a tezelor de doctorat plagiate, iniţial pentru a-l scoate din joc pe Victor Ponta. Văzând că funcţionează şi că mulţi dintre demnitarii noştri (cap de listă Laura Kovesi) s-au împopoţonat (pentru că se putea) cu titluri doctorale muncite de alţii, Traian Băsescu a dat ca temă serviciilor secrete identificarea tuturor competitorilor săi politici ce ar putea fi şantajaţi pe motiv de furt intelectual. S-a descoperit, cu acel prilej, o întreagă reţea de şcoli doctorale creată pe lângă structurile academice ale instituţiilor de forţă (servicii secrete, armată) dar şi pe lângă universităţile mai slabe de înger (în special private). “Lista lui Traian” a fost preluată şi exploatată fără scrupule de urmaşii săi mari amatori de anticorupţie. Astfel s-a ajuns la situaţia simplificată de azi în care e suficient să verifici dacă vreun parvenit politic are doctorat pentru a fi sigur că e un plagiator.

La această formă de ciordeală “elitistă” ar exista (dacă s-ar dori) un remediu de asanare simplu, eficient şi rapid: introducerea unei condiţii de eligibilitate pentru orice funcţie publică vizând corectitudinea tezelor de doctorat. Candidaţii cu doctorat declară pe propria răspundere că teza lor nu a fost plagiată şi că, în caz contrar, îşi vor da imediat demisia şi vor accepta rigorile legii. Care lege ar putea fi amendată, la capitolele precizie şi asprime, astfel încât să descurajeze minciuna.

Trista morală a acestor exemple este că neintervenţia autorităţilor în rezolvarea micilor abateri semnalate mai sus nu demonstrează lipsa lor de voinţă ci reaua lor voinţă. Atunci când o selecţie se face pe baza tupeului şi a avutului la mână prea multă etică încurcă.

Dacă azi il arestezi pe insignifiantul “Ceauşescu” pentru hărţuire şi atingerea demnităţii umane mâine ar trebui luaţi la ţintă pentru aceleaşi infracţiuni, dar în forme mult mai grave, şi Drulă şi Simion şi Şoşoacă!

Dacă o pedepseşti, după evidenţe, pe Clotilde Armand pentru fraudarea alegerilor de la Sectorul 1, cineva şi-ar putea aduce aminte că au existat evidenţe, chiar mai stridente,  şi în cazul realegerii lui Traian Băsescu ori în cazul ascensiunii fulminante a lui Klaus Iohannis. Plus că, ce ne facem dacă mâine va mai fi nevoie de aşa ceva? Pe unde mai scoatem cămaşa!?

Dacă facem prea mult caz de minorul furt intelectual materializat prin obţinerea unei diplome doctorale, s-ar putea să nu mai găsim portiţe de scăpare atunci când se dovedeşte că atâtea concursuri pentru ocuparea unor poziţii de mare influenţă în stat (deci pe foarte mulţi bani) sunt falsificate pentru a ieşi cine vrem noi, nu cine merită…!

Chiar şi aşa, persistă nedumerirea: de ce, ca un mic pas spre mai bine, nu sunt înlocuiţi oamenii “noştri” bolnavi la cap sau incompetenţi sau hoţi, cu oameni (care la limită pot fi tot “ai noştri”, dar) sănătoşi la cap şi, eventual, competenţi şi oneşti?

Întrebarea e retorică. Răspunsul a fost articulat, in diverse forme, de geniala înţelepciunea populară:

  • spune-mi cu cine te însoţeşti ca să-ţi spun cine eşti!
  • cum e tocu’, şi pistolu’!
  • peştele de la cap se-mpute!

Din astfel de dileme şi neîmpliniri se naşte (ori poate renaşte) ideea despotului luminat.

https://www.conteledesaintgermain.ro/wp-content/uploads/2023/02/Ceausescu-Clotilde.jpghttps://www.conteledesaintgermain.ro/wp-content/uploads/2023/02/Ceausescu-Clotilde-150x150.jpgContele de Saint GermainEditorialeClotilde Armand,despot luminat,Marian Ceausescu,plagiat,viata privata,viata socialaLucrurile mici cântăresc greu în economia planurilor mari. În ele se poticnesc, cel mai adesea, bunele intenţii. Prin ele transpare caracterul omului, se câştigă sau se pierde încrederea celor din jur. În ultima vreme graniţa dintre viaţa privată şi viaţa socială a devenit un zigzag din ce în ce mai...Blog politic si polemic