Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

Vorbele mari arată trufie. Trufia de a crede că poți exprima prin cuvinte și semne de exclamare o astfel de grozăvie.
Perindarea unor notabilități prin studiourile TV pentru a pretinde că le pasă, este, de asemenea, deplorabilă. În afara doctorului Arafat și a ministrului Bănicioiu, care chiar au avut/au un rol în ajutarea efectivă a celor care suferă, toți ceilalți ar trebui să se rezume la discreție totală, ca minim semn de bun simț. Dacă lucruri în țara asta merg prost, au și ei partea lor de vină.
Televiziunile se întrec în prezentarea în buclă a celor mai traumatizante imagini din timpul dezastrului sau imediat de după. Parcă durerea nu ar fi suficient de mare și trebuie, mai mult decât întreținută, amplificată.
Una dintre formele de exprimare a neputinței este furia. Suntem copleșiți, din toate părțile, de furioși. Pe unii îi putem înțelege, căci s-au pomenit, peste noapte, cu un sicriu pe masa din sufragerie. Alții însă, chibiți cu ștaif, ziariști, analiști, înțelepți de serviciu, sunt inadecvați și enervanți prin agresivitatea lor distructivă. Gata să stabilească vinovății înaintea oricăror instanțe, se străduiesc din răsputeri să înlocuiască pioasa compasiune potrivită momentului cu ura și setea de jertfe imediate.
Până și mulțumirile aduse lui Dumnezeu de către cei care au scăpat mi se par indecente. De parcă Dumnezeu ar fi făcut o triere, pe unii osândindu-i iar pe ei grațiindu-i. Nu vreau să comit o blasfemie dar refuz să cred într-un astfel de mod de lucru al justiției divine.
Eu am învățat că preludiul îngropăciunii trebuie marcat de respect și speranță față de miracolul promis: trecerea unui suflet drag într-o dimensiune mai pură. Nu știu să existe formă mai profundă de prețuire și ajutor față de un semen pe care-l asistăm la pătrunderea în marea vamă decât să renunțăm pentru câteva clipe la zgura sentimentelor rele din noi și să încercăm să fim doar buni. Ne va rămâne suficient timp, după aceea, pentru făcut dreptate cum credem noi mai bine.
Una dintre puținele manifestări care s-a ridicat la nivelul de dramatism al tragediei cu care am fost încercați mi s-a părut „Marșul Tăcerii” urmat de depunerea de lumânări la locul nenorocirii. Această expresie simplă și spontană de co-suferință m-a făcut să regret și mai mult că jertfa asta, scrisă, probabil, undeva în astre, nu ni s-a cerut nouă, celor mai aproape de asfințit, ci unor tineri cu toată viața înainte. Procesiunea celor zece mii, privită cu atenție, arăta că nu a fost reprezentativă pentru țară, ca vârste și pregătire. Participanții nu erau, în egală măsură, din toate categoriile de vârstă și pregătire ale țării ci întruchipau, într-o proprție covârșitoare, o multiplicare tipologică a victimelor din club: tineri, nonconformiști, sensibili, inteligenți, reprezentând o speranță (sau măcar o opțiune) pentru un alt fel de Românie.
Când se prăbușește un avion, distribuirea este mai echitabilă. Ceea ce face și nenorocirea mai ușor de suportat. În cazul nostru, însă, dezechilibrul a fost atât de evident și dezavantajos încât te duce inevitabil cu gândul la o pedeapsă aplicată cu temei și mare severitate. Ca un fel de semn.
Dumnezeu să-i ierte și să-i odihnească pe cei jertfiți, iar pe noi să ne ajute să-I înțelegem semnul. Căci, fără această înțelegere, semnul se va dovedi zadarnic iar sacrificiul inutil.

Contele de Saint GermainEditorialedoctorul Arafat,Dumnezeu,Dumnezeu sa-i ierte,jertfa,Marsul Tacerii,ministrul BanicioiuVorbele mari arată trufie. Trufia de a crede că poți exprima prin cuvinte și semne de exclamare o astfel de grozăvie. Perindarea unor notabilități prin studiourile TV pentru a pretinde că le pasă, este, de asemenea, deplorabilă. În afara doctorului Arafat și a ministrului Bănicioiu, care chiar au avut/au un...Blog politic si polemic