Scorul acestui articol
[Total: 43 voturi. Media: 4.8]

 

A fost o vreme când îl priveam pe jurnalistul Moise Guran cu o curiozitate pozitivă. Mi se părea că fuge de platitudini, că încearcă să aducă ceva proaspețime în lumea sufocată de șabloane și plină de „spontaneități premeditate” a știriștilor fără vocație, a analiștilor economici de pluton.

Apoi s-a întâmplat ceva. Nu știu ce, nu știu când, nu știu de ce, dar omul a simțit nevoia să se reconfigureze. Și a făcut-o precum o statuie de ghiață expusă la soare, ce se topește și se lasă apoi să curgă pentru o nouă înghețare, într-o formă prea mare pentru ea.

Ce m-a decepționat în ultimele apariții ale lui Moise Guran a fost un fel de gâfâială după originalitate cu orice preț, care este la fel de stresantă pentru spectator ca un șuierat de astm în respirația unui vocalist live.

L-am văzut din nou aseară, la emisiunea lui Cosmin Prelipceanu. După primele replici gândul mi-a fugit la damicelele expirate de 40 de ani de care sunt pline  emisiunile – tabloid gen Măruță, Capatos, Brancu, ce se tunează, se tatuează și se maimuțăresc în disperare, doar – doar or părea cu 20 de ani mai tinere și le-o confunda cineva cu vreo bunăciune în care să investească o mașină de fițe sau vreun voiaj exotic.

După tragedia de la Colectiv, Moise Guran a crezut că l-a prins pe Dumnezeu de un picior. Toate ranchiunele, frustrările și antipatiile ce mocneau în suflețelul lui de persoană oarecum publică ce se considera nu îndeajuns de prețuită de mai marii zilei, răbufniseră eliberator și devastator în protestele „tinerilor frumoși și liberi”. Putea acum, în fine, să se dezlănțuie și el fără inhibiții, să se manifeste plenar,  să nege vehement, la grămadă, guvern, parlament, tot.

S-a autoinvestit ca voce a așa zișilor reformatori, preluând și susținând cu înfocare în emisiunile sale revendicările străzii nu doar în componenta lor rațională ci și în absurdul visceral al demolatorului furios.

Câțiva din piață chiar i-au trecut numele pe o listă a reprezentanților mișcării, o listă printre multe alte zeci scrise pe genunchi în acele nopți efervescente. Nimic însă bun pentru Moise Guran nu s-a întâmplat în continuare pentru că listele adevărate se făceau în altă parte iar protestul, odată încununat prin instaurarea doritului guvern de tehnocrați, trebuia să se stingă natural, fără agitatori imprevizibili pe margine.

Puțin mai dolofan decât pe vremea când nu i se luase încă emisiunea Biziday de la DIGI24, nu a găsit în el forța de a se ameliora prin obiectivare și prin acceptarea unor lecții ale actualității. Forma prea mare în care, cum spuneam la inceput, s-a reconfigurat după topire, a scos la lumină malformații  mai vechi, ce nu dau deloc bine. De pildă, lăudarea ideii de guvernare tehnocrată, criticarea  în ansamblu a clasei politice, punerea la zid a președintelui Senatului pentru că nu a pierdut o zi să stea la coadă pentru permisul de conducere, modul în care a comentat blocarea conturilor de TVA sau situația de la BNR, sunt, toate, reflexe ale unei imense dorințe de a fi „altfel”. Cu orice preț „altfel”, chiar cu prețul sfidării evidențelor și a bunului simț comun.

Din punctul meu de vedere, în privința lui Moise Guran asistăm la o eșuare profesională după modelul Lucian Mândruță. Ambii sunt purtați, de valul unui ego mult prea dilatat, spre zone  de interes poate importante pentru ei dar periferice pentru societate. Ori asta, când vorbim de ziariști, se numește eșuare. Dacă nu chiar naufragiu.

Contele de Saint GermainEditorialeBiziday,Brancu,Capatos,Cosmin Prelipceanu,Digi24,emisiuni tabloid,Lucian Mandruta,Maruta,Moise Guran,tragedia de la Colectiv  A fost o vreme când îl priveam pe jurnalistul Moise Guran cu o curiozitate pozitivă. Mi se părea că fuge de platitudini, că încearcă să aducă ceva proaspețime în lumea sufocată de șabloane și plină de „spontaneități premeditate” a știriștilor fără vocație, a analiștilor economici de pluton. Apoi s-a întâmplat...Blog politic si polemic