Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

La întrebarea “ce te atrage mai mult, subiectul sau autorul?” răspund fără ezitare că autorul. Atunci când este vorba de editoriale / editorialişti.e în ce mai puţin editorialişti. Practic, în ultima vreme au rămas doar doi: CTP şi Andrei Pleşu. Motivele acestei incă atracţii se plasează însă la poli opuşi. Iată-le in câteva vorbe.

CTP-ul are ştiinţa de a face pirotehnie cu cuvântul. Mă gândesc uneori că n-ar fi exclus să ne pomenim cu vreo sinucidere în urma deflagraţiei în preajma cuiva prea sensibil a vreunui editorial cu capsa detonatoare exagerat de nemilos plasată.

Deşi sunt conştient că de multă vreme (cam de când au apărut dezvăluirile wikileaks conform cărora CTP era una dintre sursele citate în rapoartele despre România ale ambasadorilor americani la Bucureşti către administratia de la Washington), spontaneitatea şi reacţia pur instinctuală ale autorului (care pentru mine reprezentau deliciul) au cedat masiv în faţa unui raţionalism politically correct dar, de la un punct încolo, depersonalizant,tot găsesc elemente de atracţie în textele CTP-iste astfel încât să le caut deîndată ce au fost anunţate.

De regulă, editorialele lui CTP sunt scrie după adevărate scheme de asalt. La început, într-o frază – două, se enunţă principiile (de necombătut) care motivează cruzimea urmării. Apoi  sunt aprinse fitilele, se pune în mişcare artileria retoricii cu cap vidia, se rade totul, se orizontalizează totul. Când ultimele vorbe au fost spuse, foaia de hârtie parcă fumegă deasupra unui  câmp de bătaie pe care totul a fost calcinat.

Citirea textelor de analiză politică ale lui CTP (că eşti sau nu de acord cu poziţionarea sa) te umple de adrenalină. Ceea ce, mai ales pentru blazaţii de cuvinte, nu e puţin lucru.

Andrei Pleşu se adresează laturii leneşe, contemplative, a naturii cititorului. În noi există mereu o parte care ar dori să doarmă, să viseze,  dar care e împiedicată să-şi împlinească această aspiraţie de zgomotul dizgraţios al chiorăiturilor de maţe ale vieţii de zi cu zi.

Bombăneală, taifas, parapon, sunt părţi de mobilier aproape nelipsite în textele ca nişte camere de hotel ale publicisticii itinerante a lui Andrei Pleşu. Cotidianul e privit ca un perpetuu bruiaj, ca o invitatie la evadare, ca un spaţiu irespirabil, asaltat din toate părţile de sulful vulgarităţii. Pentru un împătimit al evazionismului, privirile săptămânale către în afară, pe după colţul draperiilor grele, de catifea, echivalează cu un supliciu necesar, ca semnarea talonului când vine poştaşul cu pensia.

Pentru Andrei Pleşu temele sociale la zi sunt capcane în care a te lăsa prins înseamnă a cădea în jocul comentării lor. De aceea foarte rar îi putem afla opiniile când vine vorba de “cestiuni arzătoare”.

Iată acum: când un eveniment cu adevărat important precum tendinţa de autoreglare a justiţiei, activarea anticorpilor ei atâta vreme amorţiţi de asteniile trecutului, ne face să ne simţim şi noi cât de cât în rândul ţărilor cu o demnitate renăscută, domnul Pleşu (a cărui părere, în speţă, chiar m-ar interesa), somnolează în braţele “gândirii pozitive”,  propunându-ne pe blogul său o temă soporifică, tocmai bună pentru siestele prelungite.

CTP şi Andrei Pleşu merită citiţi. Motive sunt numeroase. Dar chiar şi dacă ar fi unul singur, contrastul dintre două feluri inteligente dar fundamental diferite de a reflecta asupra vieţii, tot ar merita.

Contele de Saint GermainEditorialeadrenalina,andrei plesu,Cotidianul,CTP,WikiLeaksLa întrebarea “ce te atrage mai mult, subiectul sau autorul?” răspund fără ezitare că autorul. Atunci când este vorba de editoriale / editorialişti.e în ce mai puţin editorialişti. Practic, în ultima vreme au rămas doar doi: CTP şi Andrei Pleşu. Motivele acestei incă atracţii se plasează însă la poli...Blog politic si polemic