Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

După multă vreme a apărut în dezbaterea publică un subiect în care cele două blocuri media, probăsist și antibăsist, dramatic antagonizate în ultimul deceniu, par a fi în consonanță: cazul Ritzi. N-aș băga mâna în foc că singura explicație este cea declarată: compasiunea. Or exista și alte motive, fiecare tabără cu ale ei dar, din moment ce rezultanta coincide, merită a ne întreba: oare nu ne aflăm în fața unui bun prilej de a începe o mult așteptată reconciliere națională?
Nu să se împace ziariștii. Prea multe prăpăstii ii despart, și ticăloșii și orgolii și războaie purtate cu cele mai abjecte arme. Dar populația din spatele lor, da! Acele milioane de români creduli care i-au urmat orbește, fără discernământ, ca o datorie de onoare, ca un act de patriotism. Acei români dezbinați, care se încruntă când trec unii pe lângă alții și care se aliniază în fiecare seară, în batalioane de telespectatori încrâncenați, în fața televizoarelor cablate pe A3 sau B1TV.
Priveam ieri cele două canale (și nu numai) și mi s-a părut pentru o clipă că ni se oferă o șansă nesperată nouă, ca popor: să ne redescoperim bunătatea. Prin gheața învrăjbirii cu care ne-a congelat inimile în mod sistematic regimul Băsescu, pentru a ne stăpâni prin dezbinare, am putut vedea haloul unei speranțe: de a redeveni cetățeni normali. Cu proiecte comune spre binele general și nu cu instincte războinice unii împotriva celorlalți.
Există aproape un consens printre comentatori că doamna Ritzi reprezintă, în momentul de față, un caz social: grav bolnavă, cu doi copii mici acasă, dintre care unul, și el, cu o problemă de sănătate severă ce ar necesita devoțiunea îngrijirii materne.
Soluția, și umană și legală, pare simplă. Din moment ce judecătorii de la Curtea Supremă au decis o condamnare cu executare, singurul mod în care nu ofensezi nici sensibilitatea justiției (de a avea drept de viață și de moarte, fără recurs, asupra celor pe care îi judecă) și nici sensibilitatea societății (care-și redescoperă milostenia creștină) ar fi folosirea prerogativei prezidențiale de grațiere.
Aici însă intervine o problemă: se pare că, în campania sa electorală, Klaus Iohannis ar fi declarat, contagiat de entuziasmul luptei anticorupție (uneori ipocrit), că nu va grația NICIODATĂ pe cineva condamnat definitiv pentru corupție. Oricât de cumpănit se prezintă teutonicul nostru președinte în ceea ce spune și face, iată că a uitat de celebrul dicton „niciodată să nu spui niciodată” și se trezește brusc în fața unei capcane pe care singur și-a întins-o: cade prost si daca rămâne consecvent cu declarația făcută si daca și-o încalcă.
A rămâne consecvent nu înseamnă doar a refuza o eventuală cerere de grațiere a doamnei Ritzi. Înseamnă și a-și încărca conștiința cu remușcările unui posibil final nefericit; pe care l-ar putea evita printr-un simplu gest la care constituția îi dă dreptul dar pe care și-l respinge singur pentru că, într-un moment de exaltare, l-a luat gura pe dinainte. Nu sună straniu? Tocmai pe taciturnul Klaus Iohannis să-l ia gura pe dinainte? Asta chiar că ar fi o ironie a sorții, mai amară și decât chinina!
Dar și să-și încalce angajamentul e riscant. Toți inamicii vor spune că nu are cuvânt, că în campanie a fost demagog, că liberalii îi sunt mai aproape de suflet decât justiția (căci doamna Ritzi, nu?, apare pe inventarul noului PNL) și câte și mai câte.
Probabil că dacă, în preajma alegerilor prezidențiale, societatea românească ar fi fost zguduită de un scandal cu traficanți de organe sau cu homosexuali, domnul Klaus Iohannis ar fi promis că nu va grația niciodată un traficant de organe sau un homosexual. Pentru că așa ar fi dat bine atunci la electorat.
Asemenea luări de val se mai întâmplă. Mai ales politicienilor, dar nu numai. Pe un fond de nemulțumire socială masivă vine un lider și lansează teoria rasei superioare. Ce nu-i arian, la rebuturi. Bine, bine, asta te-ajută. Dar după ce ajungi sus, cu astfel de trambuline ce răspund setei de sânge, ce faci? Despici aorte, tai jugulare? Reintroduci pedeapsa cu moartea botezând-o, la alibi, luptă împotriva coruției?
Domnul președinte Klaus Iohannis ar trebui să recunoască public că s-a pripit și că, atunci când vine vorba despre dreptul la viață, chiar și condamnații definitiv pentru corupție pot beneficia de el.
Și ar trebui să se grăbească pentru că, în acest moment, există cel puțin două cazuri notorii de arestați foarte bolnavi care mâine, de pe catafalc (Doamne ferește!), s-ar putea transforma în inspiratorii unor imense cortegii de protestatari.
Doamna Ritzi are leucemie, domnul Mencinicopschi are o boală de inimă care îi provoacă periodic puseuri de tensiune 30. Nu sunt bogați, nu poartă stigmatele banului public dobândit fraudulos. În toate variantele de potențial profit al societății de pe urma lor, locul ce li s-ar cuveni nu este în niciun caz după gratii de penitenciar. Este o cruzime inutilă și descalificantă pentru tot ceea ce înseamnă putere actuală în România. O cruzime care a ajuns la un singur pas de a se transforma în crimă.
Fac un apel către domnul președinte Klaus Iohannis să nu cadă în greșeala de a transforma consecvența în obtuzitate. Rigoarea germană, înalta demnitate de președinte al României nu trebuie, nu au dreptul, nu au menirea de a-i osifica nici sufletul si nici spiritul.
Înainte de toate, domnule președinte, sunteți om. Prețuiți partea nobilă a acestei apartenențe la specie și uzați, până când nu va fi prea târziu, de privilegiul, aproape divin, cu care v-au ivestit românii acum trei luni.

Contele de Saint GermainEditorialeA3,B1TV,catafalc,Monica Ritzi,profesorul Mencinicopschi,regimul Basescu,teutonDupă multă vreme a apărut în dezbaterea publică un subiect în care cele două blocuri media, probăsist și antibăsist, dramatic antagonizate în ultimul deceniu, par a fi în consonanță: cazul Ritzi. N-aș băga mâna în foc că singura explicație este cea declarată: compasiunea. Or exista și alte motive, fiecare...Blog politic si polemic