Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

Pentru simplificarea discuției sunt gata să le fac celor la care mă voi referi in continuare concesia de a presupune ceva în care eu nu cred și anume că fostul ICR, condus de Horia Roman Patapievici,  a avut performanțe bune în zona culturală.

Chiar asumând această ipoteză, nu voi regreta deloc faptul că, după preluarea puterii de către USL, foștii capi ai acestei oficine au fost mătrășiți. Să mă explic.

Sintagma „intelectualii lui Băsescu” nu a apărut în România post-comunistă din senin ci pentru a confirma cu tristă ironie că”mama profitorilor e mereu gravidă”. Această sintagmă definește o recidivă, indică regenerarea unei malformații în tegumentul caracterologic al unor oameni de cultură de pe la noi, malformație cu rădăcini și tradiție în comunism: colaboraționism contra privilegii.

Atinșii celebri ai tagmei, de la Arghezi și Sadoveanu până la Eugen Barbu și Păunescu, au fundamentat și experimentat decenii la rând tehnicile de parvenire prin lingușeală și conivență. Azi ei au emuli care deja i-au depășit „stilistic”, adăugând rafinamente de înrădăcinare și supt care împing în umbră adâncă până și performanțele temutului pir târâtor.

ICR este un bun exemplu de asemenea rafinament și îl voi comenta.

Dăruit de regimul Băsescu intelectualilor săi ca recompensă, ICR avea să-și adauge menirii culturale inițiale și un al doilea rol, în afara onorabilității și a practicilor democratice: acela de instrument politic de propagandă partizană. Nu știu dacă a fost vorba de o sarcină trasată de sus, la pachet cu darul principal, sau numai de un exces de zel a unor sinecuriști recunoscători. Cert este însă că realitățile devoalate după preluarea comenzilor ICR de către Andrei Marga au arătat strategii de propagandă și manipulare structurate și finanțate mai ceva decât cele de promovare a culturii române. Toate, sub viziunea tutelară și ochiul vigilent ale lui H.R. Patapievici.

Au fost translucidități prin care am putut descifra și singuri unele anomalii în funcționarea acestei instituții:

– favoriții ICR, piesele sale de rezistență (Pleșu, Cărtărescu, Tismăneanu, Mihăieș și, până la un punct, chiar și Patapievici)  au devenit înfocați editorialiști pro-băsiști la niște publicații cu tiraj modic (EVZ, Adevărul) ce nu și-ar fi putut niciodată permite să-i plătească dacă nu ar fi fost subvenționate de undeva din tenebre;

– recompensele ICR pentru cei numiți luau mai multe forme: cărți publicate în intern (exclusiv la Humanitas – Liiceanu) și în extern (la edituri prietene) cu finanțare ICR (inclusiv pentru traduceri), voiaje în străinătate pentru burse, târguri, lansări de carte, generos bugetate (uneori și pentru consoarte – vezi Cărtărescu), recomandări și lobby pentru premii literare și promovare internațională etc.;

Au existat însă și componente complet și voit ocultate publicului larg, burse și alte stipendii acordate cu generozitate de ICR unor jurnaliști de la publicații internaționale, a căror rațiune (deloc de interes național) s-a văzut la referendumul de anul trecut: să apere, chiar cu prețul minciunii și dezinformării crase, regimul băsist ce-a investit în ei, via ICR, bani ai poporului român.

Ar mai fi și alte „investiții culturale” pe care gruparea elitisto – exclusivistă reprezentată de Patapievici și Mihăieș le-a făcut cu gândul la Traian Băsescu, garantul, privilegiilor sale. Nu cred însă că merită insistat. Și cât am amintit e suficient pentru demonstrarea tehnicilor de parvenire prin lingușeală și conivență de care aminteam la început.

Să observăm însă niște reacții ale unora dintre „intelectualii lui Băsescu”, principalii absorbanți  ai dulcilor secreții ICR-iste, reacții semnificative pentru sindromul sugarului smuls de la sân:

– după schimbarea conducerii ICR, marii editorialiști portocalii și-au abandonat aproape în totalitate rubricile gros – băsiste de la fițuicile la care prestau în barter. Au și ei demnitatea lor: se vând, nu se dăruiesc. Pentru produs hârtie de împachetat sunt acceptabili și țucălarii rămași, pentru care a fi publicați, la lipsa lor de înzestrare jurnalistică, este încă o recompensă mobilizatoare;

– cei mai usturați de închiderea robinetului de la ICR au inceput să urle ca-n pădure, din toți rărunchii, în solo-uri încercănate, premonitoare de moarte. Moartea ICR. Interviuri fluviu prin gazete lihnite, emisiuni televizate pe la posturi confidențiale, jelanii cu smuls părul din cap  în Dilema Veche și 22, toate cu aceeași temă devastatoare: Marga – groparul ICR-ului. În rolurile principale Andrei Pleșu, Mircea Cărtărescu, Mircea Vasilescu, Mircea Mihăieș. Backing vocals: Liiceanu, Tismăneanu, Baconschi, Voinescu.

Ar fi amuzant dacă n-ar fi deprimant.

Niște oameni mici puși să respecte rândul, care se smiorcăie și se tăvălesc pe jos că nu mai sunt lăsați să intre prin față.

Drama este insă că acești oameni mici sunt oamenii noștri mari!

Contele de Saint GermainEditorialeAdevarul,adrian paunescu,Andrei Marga,Arghezi,Baconschi,cartarescu,Eugen Barbu,EVZ,HR Patapievici,Humanitas,ICR,intelectualii lui Basescu,Liiceanu,mihaies,Patapievici,Plesu,Sadoveanu,Sever Voinescu,tismaneanu,USLPentru simplificarea discuției sunt gata să le fac celor la care mă voi referi in continuare concesia de a presupune ceva în care eu nu cred și anume că fostul ICR, condus de Horia Roman Patapievici,  a avut performanțe bune în zona culturală. Chiar asumând această ipoteză, nu voi regreta...Blog politic si polemic