Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

(Comentariu propus spre publicare la editorialul din Dilema Veche al lui Andrei Plesu, intitulat ” Un politician second – hand”, editorial ce poate fi citit accesand linkul http://www.dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/un-politician-second-hand)

 

Andrei Pleşu nu e genul care, surprins la bordel, să invoce natura umană. Ar fi trivial şi inestetic pentru un fin degustător – comentator  de frumos şi cu atât mai mult pentru un furnizor  de … “delicateţuri” (în barter şi pentru cunoscători) cum este dânsul.

Şi-l poate imagina cineva, pe acest distins şi rafinat moralist, sugerând măcar, pentru voaierişti, descopciatul propriilor bretele elitiste şi lăsarea în vine a propriilor brăcinari academici, dinaintea unei feţe, ireverenţios blazată, de damă de consumaţie? Inconcevabil (cum ar zice Mircea Cărtărescu).

Şi atunci Andrei Pleşu încearcă să umanizeze pentru noi  escala sa în depravare încadrând-o în banalitatea cotidianului. Ne va explica spiritual, cu binecunoscutu-i  verbiaj spumos, de camuflaj, fie că aceea pe care a vizitat-o nu era, cât ar părea de neverosimil, o prostituată, fie că, la bordel sau în afară, toate femeile au momente în care sunt, într-un fel sau altul, prostituate.

Acesta este modul lui Andrei Pleşu de a negocia cu propriile slăbiciuni si compromisuri.

Ce dacă Traian Băsescu, ultimul înalt personaj compromiţător în palatul şi solda căruia a fost surprins, are defecte de fabricaţie pe care el, Andrei Pleşu, la detestă în teorie dar le-a îmbrăţişat cu voluptate în practică? Va demonstra că şi rivalii acestuia au aceleaşi defecte, ceea ce, prin universalizare şi relativizare,  indică … fatalitatea. Iar pe dânsul îl disculpă, ca victimă a inevitabilului.

Articolul de azi, pe care îl comentăm aici, reprezintă perfecta confirmare a celor afirmate înainte dar şi o formă de mahalagism cult, inedită pentru repertoriul  imnologic al autorului.

Domnul Pleşu ne obişnuise cu imaginea cuiva care ţine, cu discreţie dar şi cu obstinaţie,  la aparenţe. De aceea nu prea înţeleg ce sminteală (este vorba sa preferată, de-asta mi-am permis…)  l-a apucat acum să lase “prudenţele” şi “odăjdiile” şi să se năpustească, precum un bulibaşă de stabor, la gâtul lui Crin Antonescu.

A apela la o retorică de tipul “Rică Venturiano se joacă de-a Vlad Ţepeş” poate fi o armă cu două tăişuri. Ca şi cum te-ai împăuna cu performanţa că pe tine te leagănă la culcare Ciociolina, nu Laura Andreşan. Viciul unei astfel de infatuări este că, dacă judecăm în termeni de maleficitate , nu sunt deloc sigur că Vlad Ţepeş ar ieşi mai bine decât Rică Venturiano. Iar în termeni de erotism, s-ar părea că Laura este mult mai apetisantă decât Ciociolina, din moment ce vreo 70% dintre români ar prefera-o.

Că vrea ori nu să recunoască, prin acest eseu biografic domnul Plesu  şi-a oficializat calitatea de colaborationist. E drept, se străduieşte din răsputeri să pară un colaborationist de ispravă, de bine, din moment ce invocă patetic o melancolie istorică.

Cineva mai naiv s-ar putea întreba de unde până unde această ostilitate a unui intelectual rasat faţă de Crin Antonescu, în condiţiile în care omul nu a fost nici la putere, nu şi-a tras nici averi bugetare şi nici nu are în fondul principal de cuvinte condimente ca “găozar” sau “ţigancă împuţită”?

Răspunsul este simplu pentru cine urmăreşte direcţile actuale de fortă ale propagandei portocalii. Denigrarea liderilor opoziţiei, demonstrarea că şi ei au aceleaşi defecte ca şi Băsescu dar, în comparaţie cu acesta, sunt “palizi”, iată indicaţiile goebbelşilor de la Cotroceni.

Pe care le respectă, cu condescendentă disciplină, trompetiştii de elită Pleşu şi Cărtărescu.

Cănd, cu mai multe luni în urmă, două articole pe tema urii au apărut, despărţite de o singură zi, sub semnătura celor doi, am zis că e o coincidenţă. Acum observăm că, în aceeaşi zi, vineri – 25 martie 2011, şi Cărtărescu şi Plesu  îl onorează cu pana lor vituperantă pe Crin Antonescu. Tot coincidenţă să fie?  Sau reproducerea unui clişeu venit de sus, ceea ce (ca să-l citez pe Lucian Boia) “departe  de a le afirma independenta de spirit, pledează în sensul colaboraţionismului lor”.

Voi încheia spunându-i respectuos domnului Pleşu că se înşală când afirmă că “Dl Crin Antonescu nu poate raporta nici o ispravă semnificativă de-a lungul carierei sale politice”. E drept, nu poate raporta o  ispravă comparabilă cu compromiterea relatiilor de prietenie tradiţională dintre România si Germania şi, mai ales, dintre Romania si Franţa, compromitere cu care s-a evidenţiat domnul Traian Băsescu. În schimb, cred că în plan constructiv, isprava domnului Antonescu de a crea, în jurul lui  Klaus Johannis,  o alternativă majoritară de salvare a ţării, a fost o performanţă remarcabilă. Din păcate pentru România şi români, sabotorul  şef al intereselor naţionale a mai trişat o data, cu succes, Constituţia ţării.

Contele de Saint GermainEditorialePolemiceandrei plesu,colaborationist,Crin Antonescu,Dilema Veche,Mircea Cartarescu,Traian Basescu,Un politician second hand(Comentariu propus spre publicare la editorialul din Dilema Veche al lui Andrei Plesu, intitulat ' Un politician second - hand', editorial ce poate fi citit accesand linkul http://www.dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/un-politician-second-hand)   Andrei Pleşu nu e genul care, surprins la bordel, să invoce natura umană. Ar fi trivial şi inestetic pentru un fin degustător...Blog politic si polemic