Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

Unul dintre prietenii mei mi-a spus pe neaşteptate duminică, la tenis, în pauza dintre ghemuri: “totuşi trebuie să accepţi că Alexandrescu a şantajat. Ceea ce a făcut el este şantaj clar”.
Un asemenea subiect, adus în discuţie într-un asemenea moment, trădează o frământare care merită puţină atenţie. Deci amicul meu vroia să-mi facă un bine, sa-mi atragă atenţia că greşesc şi să mă convingă, cumva, să nu perseverez în greşeală.
Ajuns acasă am recitit ultimele postări de pe blog şi comentariile generate de acestea. Inclusiv ale bufonului meu expatriat, pe care îl înfuriasem într-atât cu bietele mele opinii încât, de nervi, a comis un ditamai dezacordul chiar în a doua frază a lecţiei parfumate, îmbălsămate, pe care se străduise a mi-o administra cu şi mai mult entuziasm critic şi san-antonian decât mă obişnuise.
Unde oi fi zis eu că Alexandrescu e nevinovat? Unde i-oi fi luat eu apărarea individului, încât să-mi atrag oprobriul celor amintiţi, inclusiv al vigilentei şi nemiloasei Corina? Pentru că îmi aminteam perfect cu ce sentimente comentasem arestarea lui Alexandrescu: nu îmi propusesem nicio clipă să fiu avocatul lui ci doar criticul justiţiei făcute  discriminatoriu.
În “De ce e Băsescu genial” ideea pe care încercam s-o subliniez era că omu’ din titlu, ca în caftelile de interlopi, a lovit primul şi imediat cu arma pe care i-o pusese în mână Ponta, fără vreun “en garde” sau gong care să prevină combatanţii asupra deschiderii ostilităţilor.
Singura aluzie la Alexandrescu în acel text era următoarea: “Tehnici de negocieri contractuale încadrate la şantaj( când nu e posibil acest lucru, cu puţină nesimţire juridică?)”. Probabil că aş fi fost mai bine inţeles dacă puneam “negocieri” între ghilimele. Într-adevăr, doream să semnalez un abuz, dar nu un abuz în sensul că ceva corect era prezentat ca un şantaj ci că o formă de presiune asimilabilă şantajului este penalizată prompt în acest caz (care vizează, la limită, USL) dar a fost trecută cu vederea în multe alte cazuri mult mai evidente ca acesta şi cu consecinţe sociale mult mai grave doar pentru că protagoniştii erau din tabăra lui Băsescu. Sau era chiar el, dacă ne gândim la episodul Aspazia Cojocaru de la invalidarea referendumului. Pentru că refuz a crede că vreun cititor al acestui blog poate avea naivitatea să-şi închipuie vreo clipă că la respectiva doamnă nu a fost vorba de şantaj.
În “Despre mizeria umană” nu a fost niciun germene de pledoarie pro Alexandrescu ci doar o lupă pusă pe un vierme care, ştiut fiind că murdăreşte tot, a avut nesimţirea să atingă un cuvânt din vocabularul puţinelor atribute care innobilează fiinţa umană, cuvântul “prietenie”. Faptul că prietenul o fi, la rândul său, un infractor, un şantajist, în loc să-mi şubrezească susţinerea, mi-o întăreşte: numindu-l prieten (la timpul prezent) deşi cunoşti toate astea despre el, înseamnă că: sau l-ai acceptat cu defectele lui cu tot (şi atunci nu ar trebui să-l trădezi), sau nu-l mai consideri prieten cu adevărat şi atunci ar trebui să eviţi apelativul respectiv (mai ales în contextul dat).
Pe aceeaşi temă, am tot încercat (zadarnic) să prind tâlcul unei fraze cu care m-a împroşcat bufonul meu (@Emigrant), nepotrivit de diareic de această dată pentru un rol atât de important:
“Ai atins maximul de incoerenta pe care-l asteptam de la un activist zelos ca tine.
Deci ingerul de la Hantena 3, acest caracter impecabil si deasupra oricarei banuieli, acest exemplu de cinste si corectitudine a fost tradat de bunul sau prieten, ”carcinomul” nea mitica de la liga.
Vin imediat, ma duc sa ma cac pe mine de ras”.
În afara frazei de la sfârşit, plină de naturalete si un umor robust, cel mai probabil de extracţie autobiografică,  restul sunt icnete de stomac deranjat. Incontinenţa lui naşte chiorăituri despre incoerenţa mea (?!?). Poate aş fi putut trece drept incoerent (aşa, de dragul dialogului) dacă aş fi afirmat pe undeva ce mi se reproseaza, că Alexandrescu e un ”înger” sau un “caracter impecabil şi deasupra oricărei bănuieli)”. Nu am făcut-o însă, şi, de aceea, fiind vorba (cu probe) despre un deranjament neurovegetativ vă cer indulgenţă pentru paiaţă.
Ceea ce se profilează tot mai clar, de când cu declinul băsismului în România, este o căutare asiduă din partea taberei împinsă spre făraş (dar cu control asupra justiţiei), a unor teme de incriminare juridică a adversarilor politici, prin care aceştia să poată fi nu doar intimidaţi dar şi discreditaţi în ochii populaţiei.
A fost intai tema plagiatului (căreia i-am reproşat nu justeţea ci aplicarea discriminatorie), acum este tema şantajului (căreia îi reproşez acelaşi lucru). La ce să ne mai aşteptăm oare, spre satisfacţia puriştilor şi a principialilor?
Risc o sugestie: rele practici în familie. La  câte divorţuri sunt în România (cu dosarele aferente, împănate cu acuzaţii de păruieli conjugale, ca să nu mai vorbesc de adultere), practic nu scapă nimeni cu de la două mariaje în sus la activ. Şi ne mai şi distrăm.
Spectacolul a început. A atacat DNA-ul lui Kovesi-Băsescu, se pregăteşte Parchetul General al lui Niţu-Ponta. Va fi mişto, ce mai…

Vom trăi şi vom zâmbi!

Contele de Saint GermainEditorialeAlexandrescu Antene,Aspazia Cojocaru,Basescu,bufon,DNA,Kovesi,Nitu,paiata,Parchetul General,PontaUnul dintre prietenii mei mi-a spus pe neaşteptate duminică, la tenis, în pauza dintre ghemuri: “totuşi trebuie să accepţi că Alexandrescu a şantajat. Ceea ce a făcut el este şantaj clar”. Un asemenea subiect, adus în discuţie într-un asemenea moment, trădează o frământare care merită puţină atenţie. Deci amicul...Blog politic si polemic