Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

Băiatul meu cel mic (destul de mare, de altfel) îmi semnala ieri o postare video a lui Mihai Bendeac despre conflictul acestuia cu Antena 1. Semnalarea nu a fost întâmplătoare, cu ceva zile în urmă avuseserăm o discuţie în contradictoriu despre dizidenţii din interiorul Antenei 1, mă refer la Bendeac şi Oreste, şi totul rămăsese ca la început. Fiecare a plecat cu părerile cu care venise.
M-am uitat la respectiva inregistrare şi abia pe la minutul 22 m-am dumirit ce-i plăcuse fiului meu la zicerile lui Bendeac. L-am recunoscut într-o frază care suna cam aşa: “frate, trebuie să fii total cretin ca să fii băsist sau antibăsist. Pana mea, eşti om!”. Aici rezonau. Aici ne despărţeam. Trebuie să admit că această atitudine de a critica la grămadă, fără nuanţe şi grade de comparaţie (“toţi politicienii sunt la fel, nişte borfaşi, niciunul nu merită atenţia şi votul meu”), cu consecinţa imediată abstragerea din social şi optarea pentru un individualism feroce, indiferent la abuzurile şi dramele din jur, caracterizează o mare parte a acestei generaţii post-comuniste. “Eu am meseria mea, jobul meu, e singurul lucru de care îmi pasă şi care îmi aduce satisfacţii. În rest, cum ar zice Bendeac, mă cac pe toţi şi pe toate”.
Exprimarea liberă a  lui Bendeac este una cum mi-a fost dat să aud recent la un spectacol de stand up comedy unde nimerisem din slăbiciunea de a nu fi in stare să refuz o invitaţie bine intenţionată. O vorbire plină de “ce p..a mea”, “mă f..t”, “mă c..c”, “mă p..ş”, “mă doare-n c..r”, “the fuck”,”p….da măsii”).  Departe de a suferi de pudibonderie, cred că genul acesta de naturaleţe este o formă de a nu te spăla pe dinţi. Sau pe picioare. Sigur, sunt unii care adoră halena sau duhoarea de ciorapi cleioşi. Eu unul, recunosc cu o oarecare teamă de inadecvare, nu mă număr printre ei.
***
Zilele trecute m-a vizitat un prieten cu care pe vremuri mă vedeam zilnic, acum doar de 2-3 ori pe an. Eu cum mă ştiţi, el băsist cu pretenţii de obiectivitate. El, înainte de ’89 şef de cadre, eu nici măcar membru de partid. Inevitabil, am ajuns la politică. “Cine bă, nulitatea aia de Antonescu? Păi tu ştii că ăsta joacă toată ziua poker, pe sume mari? Ponta? Un plagiator ordinar, care şi-a abandonat prima nevastă, cu copil, ca s-o ia pe-asta, să-l ridice cu proptelele ei! Domnul Papici, un procuror de excepţie, crede-mă,  pe care l-au aruncat nemernicii ăştia ca pe o măsea stricată. Că doar la asta se gândesc, cum să pună mâna pe justiţie. Referendumul de anul trecut? Cea mai mare hoţie. Cum să furi, domne, peste un milion jumate de voturi? Unde s-a mai pomenit o aşa lovitură de stat? Preşedintele Băsescu e singurul care a condamnat comunismul. Un patriot adevărat”. Etc., etc., etc.
Îl priveam cu tandreţea născută de aburul multelor amintiri plăcute din urmă cu peste 20 de ani dar şi cu un soi de mirare tristă, constatând cum s-au putut cuibări, într-o minte totuşi ageră, admiratoare de Kant şi Marx, toate clişeele de doi bani ale propagandei unui regim dezastruos de imoral şi cinic. Nu am înţeles şi nu voi înţelege niciodată ce virus, ce pecingine, ce mucegai, ce rugină, s-a putut depune, anihilant, peste dotările de luciditate, de justă raţiune, de discernământ între rău şi bine ale atâtor conaţionali cu doxă. Să fie vorba de interese materiale, de complexe morale, de anturaj, de o atractie morbidă spre gheenă sau, pur şi simplu, să fiu eu cu valorile atât de răsturnate încât să mi se pară trădător un patriot, hoţ un generos, mincinos un om onest?
Ne-am despărţit ca în tinereţe, cu glumiţe subţiri şi vorbe de bine, lăsând posterităţii verdictul.
***
În aceeaşi vizită a mai fost şi un alt foarte bun prieten, politic consonant cu mine de data asta. Cu el mă întâlnesc mult mai des iar discuţiile noastre devin contradictorii doar atunci când vine vorba de punctualitate.  Acest prieten, care-mi cunoaşte toate secretele (eu lui mai puţin, pentru că este Scorpion), manifestă din tinereţe un dispreţ trainic faţă de ideea de punctualitate. Din zece întâlniri întârzie la opt. Toate argumentele mele raţionale, livreşti, emoţionale, n-au avut niciun efect, s-au lovit ca de un zid. Întârzie de fiecare dată aproape cu voluptate. Faptul că problema punctualităţii i se pare derizorie este dovedit cel mai bine de candoarea cu care se scuză, de uşurinţa cu care se iartă.  Să nu credeţi că o fi vreun poet cu capul în nori care în loc de ceas poartă brăţară cu magneţi  sau vreun afacerist sufocat de întâlniri inopinate care trebuie să-şi adapteze programul la cadenţele hazardului. Nu. E un inginer bun, un fel de somitate în domeniul lui de nişă, amator de Llosa şi mâncare bună şi multă, care atunci când nu este la birou joacă tenis, merge cu bicicleta şi întârzie.
Sâmbătă, la întâlnirea cu celălat amic comun, a întârziat o jumătate de oră. Duminică, la tenis, un sfert de oră. L-am întrebat, mai în glumă mai in serios, care-i explicaţia, unde-i dereglarea? Întâmplare sau premeditare? A zâmbit şi a servit.
Vă cer vouă, musafirilor de pe acest blog, un sfat: ce e de făcut? Răspundeţi-mi mie sau direct lui. Sunt sigur că ne citeşte. Mai poate fi adus pe drumul cel bun sau e irecuperabil?

Contele de Saint GermainEditorialeAntena 1,Crin Antonescu,Kant,Llosa,Marx,Mihai Bendeac,Papici,Ponta,punctualitate,stand up comedyBăiatul meu cel mic (destul de mare, de altfel) îmi semnala ieri o postare video a lui Mihai Bendeac despre conflictul acestuia cu Antena 1. Semnalarea nu a fost întâmplătoare, cu ceva zile în urmă avuseserăm o discuţie în contradictoriu despre dizidenţii din interiorul Antenei 1, mă refer la...Blog politic si polemic