Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

Băiatul meu cel mic (destul de mare, de altfel) îmi semnala ieri o postare video a lui Mihai Bendeac despre conflictul acestuia cu Antena 1. Semnalarea nu a fost întâmplătoare, cu ceva zile în urmă avuseserăm o discuție în contradictoriu despre dizidenții din interiorul Antenei 1, mă refer la Bendeac și Oreste, și totul rămăsese ca la început. Fiecare a plecat cu părerile cu care venise.
M-am uitat la respectiva inregistrare și abia pe la minutul 22 m-am dumirit ce-i plăcuse fiului meu la zicerile lui Bendeac. L-am recunoscut într-o frază care suna cam așa: “frate, trebuie să fii total cretin ca să fii băsist sau antibăsist. Pana mea, ești om!”. Aici rezonau. Aici ne despărțeam. Trebuie să admit că această atitudine de a critica la grămadă, fără nuanțe și grade de comparație (“toți politicienii sunt la fel, niște borfași, niciunul nu merită atenția și votul meu”), cu consecința imediată abstragerea din social și optarea pentru un individualism feroce, indiferent la abuzurile și dramele din jur, caracterizează o mare parte a acestei generații post-comuniste. “Eu am meseria mea, jobul meu, e singurul lucru de care îmi pasă și care îmi aduce satisfacții. În rest, cum ar zice Bendeac, mă cac pe toți și pe toate”.
Exprimarea liberă a  lui Bendeac este una cum mi-a fost dat să aud recent la un spectacol de stand up comedy unde nimerisem din slăbiciunea de a nu fi in stare să refuz o invitație bine intenționată. O vorbire plină de “ce p..a mea”, “mă f..t”, “mă c..c”, “mă p..ș”, “mă doare-n c..r”, “the fuck”,”p….da măsii”).  Departe de a suferi de pudibonderie, cred că genul acesta de naturalețe este o formă de a nu te spăla pe dinți. Sau pe picioare. Sigur, sunt unii care adoră halena sau duhoarea de ciorapi cleioși. Eu unul, recunosc cu o oarecare teamă de inadecvare, nu mă număr printre ei.
***
Zilele trecute m-a vizitat un prieten cu care pe vremuri mă vedeam zilnic, acum doar de 2-3 ori pe an. Eu cum mă știți, el băsist cu pretenții de obiectivitate. El, înainte de “™89 șef de cadre, eu nici măcar membru de partid. Inevitabil, am ajuns la politică. “Cine bă, nulitatea aia de Antonescu? Păi tu știi că ăsta joacă toată ziua poker, pe sume mari? Ponta? Un plagiator ordinar, care și-a abandonat prima nevastă, cu copil, ca s-o ia pe-asta, să-l ridice cu proptelele ei! Domnul Papici, un procuror de excepție, crede-mă,  pe care l-au aruncat nemernicii ăștia ca pe o măsea stricată. Că doar la asta se gândesc, cum să pună mâna pe justiție. Referendumul de anul trecut? Cea mai mare hoție. Cum să furi, domne, peste un milion jumate de voturi? Unde s-a mai pomenit o așa lovitură de stat? Președintele Băsescu e singurul care a condamnat comunismul. Un patriot adevărat”. Etc., etc., etc.
Îl priveam cu tandrețea născută de aburul multelor amintiri plăcute din urmă cu peste 20 de ani dar și cu un soi de mirare tristă, constatând cum s-au putut cuibări, într-o minte totuși ageră, admiratoare de Kant și Marx, toate clișeele de doi bani ale propagandei unui regim dezastruos de imoral și cinic. Nu am înțeles și nu voi înțelege niciodată ce virus, ce pecingine, ce mucegai, ce rugină, s-a putut depune, anihilant, peste dotările de luciditate, de justă rațiune, de discernământ între rău și bine ale atâtor conaționali cu doxă. Să fie vorba de interese materiale, de complexe morale, de anturaj, de o atractie morbidă spre gheenă sau, pur și simplu, să fiu eu cu valorile atât de răsturnate încât să mi se pară trădător un patriot, hoț un generos, mincinos un om onest?
Ne-am despărțit ca în tinerețe, cu glumițe subțiri și vorbe de bine, lăsând posterității verdictul.
***
În aceeași vizită a mai fost și un alt foarte bun prieten, politic consonant cu mine de data asta. Cu el mă întâlnesc mult mai des iar discuțiile noastre devin contradictorii doar atunci când vine vorba de punctualitate.  Acest prieten, care-mi cunoaște toate secretele (eu lui mai puțin, pentru că este Scorpion), manifestă din tinerețe un dispreț trainic față de ideea de punctualitate. Din zece întâlniri întârzie la opt. Toate argumentele mele raționale, livrești, emoționale, n-au avut niciun efect, s-au lovit ca de un zid. Întârzie de fiecare dată aproape cu voluptate. Faptul că problema punctualității i se pare derizorie este dovedit cel mai bine de candoarea cu care se scuză, de ușurința cu care se iartă.  Să nu credeți că o fi vreun poet cu capul în nori care în loc de ceas poartă brățară cu magneți  sau vreun afacerist sufocat de întâlniri inopinate care trebuie să-și adapteze programul la cadențele hazardului. Nu. E un inginer bun, un fel de somitate în domeniul lui de nișă, amator de Llosa și mâncare bună și multă, care atunci când nu este la birou joacă tenis, merge cu bicicleta și întârzie.
Sâmbătă, la întâlnirea cu celălat amic comun, a întârziat o jumătate de oră. Duminică, la tenis, un sfert de oră. L-am întrebat, mai în glumă mai in serios, care-i explicația, unde-i dereglarea? Întâmplare sau premeditare? A zâmbit și a servit.
Vă cer vouă, musafirilor de pe acest blog, un sfat: ce e de făcut? Răspundeți-mi mie sau direct lui. Sunt sigur că ne citește. Mai poate fi adus pe drumul cel bun sau e irecuperabil?

Contele de Saint GermainEditorialeAntena 1,Crin Antonescu,Kant,Llosa,Marx,Mihai Bendeac,Papici,Ponta,punctualitate,stand up comedyBăiatul meu cel mic (destul de mare, de altfel) îmi semnala ieri o postare video a lui Mihai Bendeac despre conflictul acestuia cu Antena 1. Semnalarea nu a fost întâmplătoare, cu ceva zile în urmă avuseserăm o discuție în contradictoriu despre dizidenții din interiorul Antenei 1, mă refer la...Blog politic si polemic