Scorul acestui articol
[Total: 145 voturi. Media: 4.9]

 

Greu de înghiţit ajunşii zilelor noastre. Aroganţi, agresivi, mincinoşi, septici, calpi. Cei mai mulţi, descinşi chiar din lumea infracţională, fac reguli şi ne dau lecţii cu o obrăznicie egală doar cu lipsa lor de carate.

Florin Câţu deschide lista. Situat la extremitatea opusă tăntălăismului iohannisian, e înnebunit să se bage în seamă, să contribuie cu sfaturi nepreţuite la îmbrobodirea nătângilor şi la exasperarea celor încă lucizi. Toată ziua e la televizor, toată ziua ne ţine predici amvonice despre cum ştie el ce e bine pentru ţară şi pe ce cărări rătăcite ne-au adus actualii guvernanţi. Doamne, e atât de hormonal, de pueril şi de previzibil cum bagă el băţul prin gard; doar – doar i-o asmuţi între ei pe cei care i-au confiscat jucăria, doar – doar şi-o revigora norocul şi s-or alinia din nou în spatele lui cohortele de lichele puse pe căpătuială care-i lustruiau bombeurile pe când era premier.

Florin Câţu se iluzionează că îi va mai putea duce odată de nas pe galbenii lui peruşi (Emil Boc, Rareş Bogdan, Gheorghe Flutur, Dan Vâlceanu, … ) , că va mai putea reedita, cu discursuri gonflate şi morgă academică, acel tren al trădării care-l lăsa singur pe Ludovic Orban în primul rând al sălii de congresmeni – tăntălăi, întru umilire şi pildă pentru nesupuşi.

Ce mă miră nu e primitivismul domnului Câţu ci inacţiunea şacalilor din jur care, deşi văd cum se prăbuşesc odată cu el, deşi îi adulmecă leşul, amână înfigerea colţilor parcă amorţiţi de o fatalitate sinucigaşă.

Duceţi-vă la fund, caricaturi de liberali ce sunteţi, cu bolovanul acesta legat de beregăţi, că preabine vă meritaţi înecul şi dispariţia politică.

Al doilea pe lista impostorilor de calibru este Gheorghe Becali. Ştiu că ies puţin din sfera politicii cu această nominalizare, dar, ca model de parvenitism şi lipsă de scrupule, are legătură cu politica şi politicienii de pe la noi. “Nea Gigi” este un produs de vitrină al protipendadei neamprostismului autohton ce s-a instalat peste ţară ca o pecingine ce are aroganţa să se autodeclare operă de artă. Acest cozonac necrescut, acest lut prost ars, cârpit pe la crăpături cu ţoale de firmă şi caroserii poleite, crede că bogăţia îi dă dreptul la orice. Să fie trufaş, să jignească, să umilească, să se comporte ca un satrap, să-şi exploateze şi dispreţuiască angajaţii ca un veritabil stăpân de sclavi şi apoi, culmea balegii cu moţ, să mai pretindă şi respectul muştelor verzi care-l anturează.

Acest închipuit samaritean care, cu evlavie de diavol, face paradă de cucernicie şi mângâie mătăniile precum îmbătătoare fişicuri de bani, nu încearcă altceva prin circul său religios decât o şiretenie de duzină: să-l mituiască pe Dumnezeu. Aşa cum şi-a făcut şi averea, “înmuind” şefuţi slabi de înger de pe la armată ori din alte instituţii cu patrimoniu pentru a cumpăra pe nimic bunuri pe care apoi să le vândă însutit, tot astfel încearcă şi cu Dumnezeu: să-i cumpere bunăvoinţa ba dând de pomană unor neajutoraţi în prezenţa cohortelor de reporteri, ba investind (cu publicitate pe daiboj) în mânăstiri ori în călugări de la Muntele Athos, aşteptând, în schimb, răsplata cerească înzecită, minuni îmbogăţitoare.

Cum poţi să pretinzi că eşti credincios, smerit, umil rob al lui Dumnezeu cu dragoste şi frică de El şi, în acelaşi timp, să încalci poruncile sfinte ori de câte ori asta îţi aduce un minim profit şi-ţi hrăneşte vanitatea şi lăcomia lumească?

Exemplul recent care m-a împins să scriu aceste gânduri este modul abject, lipsit de elementar respect uman, în care Gheorghe Becali l-a tratat şi îl tratează pe fotbalistul Cheşeru. Nu, fariseule, nu înseamnă că dacă un jucător este sub contract cu echipa ta, tu ai dreptul să-l jigneşti, să-l umileşti, să-l tratezi ca pe un gunoi doar pentru că tu eşti bogat şi trufaş iar el depinde, într-o oarecare măsură, de tine. După care să baţi mătănii la biserică implorând ajutorul divin. Vade retro, derbedeule!

Al treilea impostor la care vreau să mă refer în încheierea acestui articol este un personaj colectiv: justiţia română.

Cineva, gândind justiţia ca pe o neprihănită, s-a gândit să o protejeze de obiceiurile rele ale societăţii în care este menită să facă dreptate. Astfel, teoretic, nimeni nu are voie să intervină în mersul ei, să încerce a o influenţa, atâta vreme cât procesul este în curs. Dacă preşedintele ţării sau ministrul justiţiei sau vreun şef de partid sau patriarhul se referă la un dosar aflat în lucru, e mare zarvă: ingerinţă nepermisă în actul de justiţie. Neprihănita pusă în pericol!

Mare prostie! Izvor de abuzuri grandioase, de nedreptăţi cu legală acoperire. Procurorii, care sunt si ei oameni, deci supuşi greşelii, se trezesc înălţaţi la rang dumenzeiesc. Nimeni nu le mai poate cere socoteală. Cum, astfel, unii dintre ei supuşi ispitei să nu-şi piardă principiile şi chiar minţile?

Exemple sunt cu duiumul! A avut grijă Laura Kovesi, cu unităţile ei de elită, să ne documenteze până la saturaţie acest viciu de sistem. Nimeni nu are voie să-i influenţeze pe procurori şi mai apoi pe judecători, dar, în realitate, de câte ori prea puternicii zilei au vrut să obţină un anume verdict într-un anume dosar greu, au găsit căi să-l obţină. Adrian Năstase, Dan Voiculescu, Decebal Remeş sunt exemple de manual pe partea de condamnări. Cum, invers, pe partea de muşamalizări plagiatul Laurei Kovesi sau incompatibilitatea lui Klaus Iohannis au devenit, deja, legende.

Deci, când se doreşte, se intervine în actul de justiţie! Şi nu oricum, ci la greu şi pe sub masă. Ceea ce e de două ori mai grav decât dacă s-ar da liber la interpelări.

Unul dintre cele mai scandaloase exemple de dosar muşamalizat sub protecţia principiului neingerinţei în activitatea magistraţilor este cel al furtului de voturi prin care Clotilde Armand a devenit primar al sectorului 1 din Bucureşti.

E greu de imaginat un caz mai clar, cu flagrantul pe peliculă, prezentat întregii ţări, în care corupţia din justiţie, impostura unor “zei cu balanţă”, să fie ascunse sub preş cu o mai sfidătoare nesimţire.

Este situaţia ideală în care un apel prezidenţial în sensul urgentării soluţionării cazului, un deadline imperativ dat de ministrul justiţiei, ar fi ajutat recâştigării prestigiului justiţiei şi ar fi dat satisfacţie societăţii. Nimic dintre acestea, însă, nu s-a întâmplat, Ambele înalte personaje menţionate mai sus (în fapt favorabile acestei muşamalizări, ce s-o mai dăm cotită) au avut scuza că legea nu le permite. Halal lege!

Când, după doi ani, procurorul care supraveghea alegerile şi doamna Armand care a condus personal asedierea camerei cu sacii de voturi nu au fost nici măcar invitaţi să dea declaraţii,

când poliţia a renumărat voturile şi rezultatele, pe surse, au confirmat din plin hoţia celor declaraţi câştigători,

când procurorul de caz întâi declară că există dovezi indubitabile de fraudă, apoi îşi cere pensionarea anticipată, care îi este refuzată tocmai pentru că omul şi-a arătat laşitatea,

când nicio poziţie oficială a parchetului competent nu este prezentată în legătură cu stadiul dosarului,

când, când, când…,

ce să spui altceva despre justiţia română decât că este o tragică impostoare. Adică, apelând la DEX, “o persoană care caută să înșele, profitând de necunoștința sau de buna-credință a oamenilor”.

Din păcate galeria impostorilor de forţă din România de azi este mult mai largă decât cele trei exemple la care m-am referit.

De-asta ne merge atât de bine, de-asta suntem respectaţi de toţi.

https://www.conteledesaintgermain.ro/wp-content/uploads/2022/02/Becali.jpghttps://www.conteledesaintgermain.ro/wp-content/uploads/2022/02/Becali-150x150.jpgContele de Saint GermainEditorialeClotilde Armand,Florin Catu,furt voturi sector 1,Gigi Becali,impostori,Justitia Romana  Greu de înghiţit ajunşii zilelor noastre. Aroganţi, agresivi, mincinoşi, septici, calpi. Cei mai mulţi, descinşi chiar din lumea infracţională, fac reguli şi ne dau lecţii cu o obrăznicie egală doar cu lipsa lor de carate. Florin Câţu deschide lista. Situat la extremitatea opusă tăntălăismului iohannisian, e înnebunit să se bage...Blog politic si polemic