Scorul acestui articol
[Total: 67 voturi. Media: 4.9]

 

Sunt ţări şi ţări pe lumea asta: ţări care nici măcar nu au auzit că există trenul succesului, ţări prin care acest tren nu trece, ţări prin care trece dar nu opreşte, ţări prin care opreşte doar ocazional şi ţări pentru care el, de fapt, a fost gândit.

Nu e greu să identificăm în ce categorie se încadrează România. Am beneficiat şi noi, în ultimele 3 decenii, de două opriri oficiale ale acestui mult dorit tren: 29 martie 2004 – aderarea la NATO şi 1 ianuarie 2007 aderarea la UE. În rest secetă mare: fie macazul ne-a ocolit fie mecanicul nu a găsit frâna.

Cât timp în jurul ţării a fost pace priorităţile guvernanţilor români s-au concentrat pe intern. Două au fost ţintele lor majore: anihilarea prin justiţie a adversarilor politici şi exploatarea în beneficiu propriu a principalelor surse de îmbogăţire rapidă: bugetul naţional şi capitalul privat.

Acum, de când cu războiul din Ukraina, priorităţile s-au schimbat. De ce? În principal pentru că interesele şi influenţa factorului extern i-au forţat pe guvernanţii români să pună în aplicare ordine venite din afară. Dintre care, unele, nu au nimic în comun cu interesele specifice ale românilor.

Dar în acest caz apare întrebarea: cum rămâne cu aceste interese? Nu cele egoiste ale politicienilor ci interesele naţionale ale românilor? Le abandonăm?

E ştiut: la război, ca la război! E nevoie de o viziune unică, de o conducere unică, de consens şi disciplină. Că ostilităţile în tabăra anti – Putin sunt conduse de americani este cât se poate de limpede. Şi logic, aş spune, ţinând cont de ponderea forţelor şi a contribuţiei americane. De aici, însă, până la a accepta, din laşitate sau comoditate, să devii din aliat sclav este o distanţă uriaşă.

Interesul naţional nu ar trebui abandonat niciodată. Cu atât mai puţin în momente dificile. Avem în jur exemple de rezistenţă în folosul patriei, ceea ce înseamnă că se poate. Turcia, Ungaria, Austria, Olanda sunt doar câteva exemple de ţări cu lideri vocali care nu ezită să se pună de-a curmezişul curentului internaţional când interesul ţării lor o cere.

Astfel de atitudini nu găsim, din păcate la politicienii români de azi. De fapt este unul singur, dintre aceştia, care decide politica noastră externă: Klaus Iohannis. Iar acesta se dovedeşte tăcut, absent, temător, teleghidat.

Războiul din Ukraina a deschis României nesperate oportunităţi de conjunctură. Dintr-o ţară periferică, de pluton, ne-a transformat într-o componentă majoră de infrastructură. Prin poziţia sa geografică, cel mai apropiat stat NATO de Rusia, graniţă comună cu Ukraina şi Republica Moldova, ieşire la Marea Neagră, România a devenit pilon de bază în apărarea cu succes a Europei de o eventuală agresiune a Rusiei. Şi SUA, dar mai ales Europa şi Ukraina ar trebui să ne fie recunoscătoare pentru rolul nostru cheie, de placă turnantă în zona de coflict pe toate cele trei componente naturale: sol, aer, apă.

Culmea este că exact cu aceşti aliaţi, UE, SUA, Ukraina, avem exact acum în discuţie interese majore ale României, încă nerezolvate, asupra cărora ar trebui să insistăm exact cu atuurile momentului. Mă refer la următoarele interese:

  • Cu UE – problema Schengen şi renegocierea PNRR;
  • Cu SUA – problema vizelor;
  • Cu Ukraina – problema minorităţii române şi problema obţinerii unui rol major în reconstrucţia post – război.

Iar noi ce facem? Ne complacem în aceeaşi pasivitate de încasator, de popor periferic dispus să lase astrele să decidă pentru el; căci e mai comod şi mai impersonal aşa decât să lupţi, să te expui şi, Doamne fereşte, să mai dea şi trenul (care nu vrea să oprească în gara ta) peste tine.

Klaus Iohannis ce face? Tot ce depinde de domnia sa pentru a-şi reduce rolul reprezentativ de preşedinte la pantomima zâmbetelor protocolare şi a strângerilor de mâini goale de conţinut. Se plimbă pe la toate reuniunile înalte ţeapăn ca un manechin pe podiumul de defilare şi, tot ca un manechin, adormitor de impersonal. Fără idei, fără iniţiative, fără accente de lider adevărat zâmbeşte, participă la pozele de grup şi se consideră “achitat de îndatoriri”.

Iar în tot acest timp România capătă tot mai mult profilul unui sac de box. Toţi ne lovesc, din toate părţile, pe unde ne prind, ba cu neacceptarea în Schengen, ba cu amânarea vizelor, ba cu legea minorităţilor naţionale, ba cu obligarea la cel mai mare procent din PIB pentru apărare, ba cu exportarea abuzivă a profiturilor multinaţionalelor, ba cu eludarea sfidătoare de către acestea a obligaţiilor fiscale etc.

Am început deja să alunecăm pe panta dezintegrării ca naţiune. O ţară nu se apără cu momâi şi cu precupeţi. Cu preşedinţi de mucava şi cu diplomaţi de plastilină.

Contextul internaţional prefigurează tot mai ameninţător o nouă ordine europeană. Pentru care acum se fac poziţionările decisive. Pentru a începe să conteze şi a ieşi din condiţia sa de cantitate neglijabilă, dispreţuită de toţi, România are nevoie ca de aer de un gest de forţă. ACUM, nu mâine, nu peste un an! ACUM, când nenorocirile războiului de la graniţă ne-au dat şansa să fim importanţi, să primim un nesperat atu de negociere.

Se vorbeşte tot mai insistent de constituirea unui grup internaţional de luptă armată împotriva Rusiei din care România  să facă parte. Desigur, nu-mi doresc acest lucru, nu vreau să devenim din nou carne de tun într-un război care nu este al nostru. Refuz ideea de a fi pavăză pentru cei care acum ne umilesc din centrul Europei cu aroganţa lor de fost imperiu şi care, când ostilităţile se vor fi sfârşit să devină, ca şi în prezent, principalii beneficiari ai sacrificiilor noastre. Dar dacă totuşi se va pune presiune pe noi să acceptăm, măcar să avem cutezanţa de a negocia bărbăteşte, de pe poziţii de forţă, participarea noastră.

Aşa cum turcii condiţionează acceptarea aderării Suediei în NATO de interesele lor naţionale, cum austriecii resping aderarea României la Schengen pe motiv de interese naţionale, cum ungurii, tot pe motiv de interese naţionale îşi permit să îl susţină pe Putin împotriva poziţiei oficiale a UE, de ce nu am fi şi noi mai fermi şi mai vocali în a pretinde răspicat partenerilor noştri ceea ce ni se cuvine?

Toate gesturile de frondă amintite mai sus aparţin unor politicieni curajoşi, cu personalitate, care au ales să joace zgomotos cartea patriotismului tocmai pentru a atrage de partea lor poporul. Ei nu au încercat să-şi rezolve în surdină problemele, doar pe cale diplomatică, pentru că asta i-ar fi obligat la posibile compromisuri. Aşa, strigându-şi pretenţiile în gura mare, în presă, în media, i-au pus, practic, pe ceilalţi în faţa faptului împlinit.

 

Tot aşa ar trebui să procedeze şi România. Să iasă din muţenia tembelă şi dezonorantă, care pentru Klaus Iohannis a devenit amprenta mandatului său, şi, într-o conferinţă de presă inteligent gândită, ori, şi mai bine, într-o şedinţă extraordinară a Parlamentului, să precizeze clar şi răspicat ce măsuri va lua România în cazul în care nu va primi ceea ce, de drept, i se cuvine. O astfel de poziţie publică, tranşantă, consolidată şi de un vot favorabil în Parlament, ar însemna un pas important; atât pentru România, ca ţară de care ceilalţi să fie obligaţi să ţină cont, cât şi pentru români, întru redobândirea demnităţii lor naţionale. Iar pentru Klaus Iohannis ar putea fi ultima şansă de renaştere politică după două mandate terne, jucate parcă la alibi.

Nu am însă mari speranţe în acest sens. Klaus Iohannis nu are deloc profilul politicianului pe care să-l intereseze posteritatea sa.

Între un paragraf onorant în cartea de istorie şi o vacanţă somptuoasă, mâine, dumneavoastră ce credeţi că ar alege?

https://www.conteledesaintgermain.ro/wp-content/uploads/2023/01/vocal.jpghttps://www.conteledesaintgermain.ro/wp-content/uploads/2023/01/vocal-150x150.jpgContele de Saint GermainEditorialedemnitate nationala,gest de forta,razboi Ukraina,renegociere PNRR,Romania sac de box,Schengen,trenul succesului  Sunt ţări şi ţări pe lumea asta: ţări care nici măcar nu au auzit că există trenul succesului, ţări prin care acest tren nu trece, ţări prin care trece dar nu opreşte, ţări prin care opreşte doar ocazional şi ţări pentru care el, de fapt, a fost gândit. Nu e...Blog politic si polemic