Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

Am fost plecat, pentru o săptămână, în vacanţă. Fără computer, fără mobil, într-o ţară normală în care oamenii nu discută despre politică mai mult decât despre vreme, nu sunt scindaţi, la nivel macro, în tabere inamice, nu sunt devoraţi de sentimente mutilante, nu trăiesc pentru a-şi vedea duşmanii pe năsălie. Atâta vreme cât politicienii işi fac treaba decent, nu neapărat perfect, oamenii de rând beneficiază de privilegiul de a se putea dedica netulburaţi propriei vieţi, propriilor proiecte, de a se bucura liberi de familie sau de ceea ce îi pasionează cu osebire. În astfel de ţări cetăţenii nu discută exagerat şi pătimaş despre politică nu pentru că aceasta nu le-ar influenţa şi lor destinul ci pentru că au incredere în mecanismele de control şi de autoreglaj ale statului. Atunci când ceva cu larg impact social funcţionează fără sincope scandaloase, populaţia câştigă timp pentru sine. Ceea ce înseamnă ani de viaţă scutiţi de otrava urii tot aşa cum pădurile peste care nu cad  ploi acide sunt scutite de arderi chimice. Oare metroul din Paris nu influenţează viaţa a milioane de francezi zilnic? Şi totuşi în legătură cu el aţi auzit să se lanseze dezbateri isteroide, să se scindeze societatea? Nu. De ce? Pentru că funcţionează acceptabil.
***
La întoarcerea mea la Bucureşti boala noastră naţională, dezbinarea, înflorise toxic, ca un şancru. Nu doar că protestul Roşia Montană, cuibărit iniţial în Piaţa Universităţii, proliferase în mai toate capitalele de judeţ dar îşi făcuse apariţia şi replica sa, inchiderea în subteran şi greva foamei iniţiate de minerii locali ce îşi vedeau existenţa imediată periclitată.
În plus, o nouă temă, de tip tectonic, apăruse să îmbogăţească inventarul faliilor sociale: eutanasierea sau nu a câinilor vagabonzi.
***
Până acum nu m-am pronunţat asupra niciunuia dintre cele două subiecte de discordie naţională menţionate anterior. Pentru cei interesaţi iată, foarte pe scurt, ceea ce cred şi simt în acest moment.
Despre Roşia Montană.
Motivaţiile cu substrat ecologist au, în general, pe lângă partea lor vizionarist – întemeiată, şi un mare succes, ca formă de defulare, la o anumită categorie socială, de regulă apatică la zbuciumul politic. Cunosc mulţi astfel de oameni, unii cu calităţi intelectuale remarcabile, ce aleg a se proteja de agresiunea politicului şi a politicianismului refugiindu-se în zone mai puţin rugoase şi turbulente cum ar fi natura sau vreo altă formă de turn de fildeş. Ei bine, din când în când, aceşti  somnolenţi mocnitori simt şi ei nevoia să răbufnească şi atunci se ataşează, cu tot afectul disponibil, de o astfel de cauză;  interesându-i nu atât binele imediat al semenilor în suferinţă cât nobleţea de principiu a unui bine viitor, abstract.
Pe lângă aceştia însă, ce şi-au abandonat confortul cotidienei autoexilări împinşi de un onorabil resort lăuntric, mai există printre manifestanţi şi foarte mulţi cărora, fără să aibă vreun frison la ideea de protecţie a naturii, li se pare pur şi simplu trendy să bată pasul zornăitor la o astfel de formă de defilare.  Vin, dansează, cântă, fac poze şi doar grătarul le mai lipseşte ca să se simtă total împliniţi.
Şi, în fine, devine tot mai evidentă o a treia categorie de abonaţi la astfel de mitinguri, categoria manipulatorilor de profesie, a celor care, printre sloganurile temei anticianuri, strecoară nade politice de atras guvizi fără discernământ, cum ar fi scandările anti Antena 3 (întâmplător sau nu prima televiziune – după ştiinţa mea – care a organizat dezbateri consistente şi echidistante despre proiectul Roşia Montană).
Faţă de toţi aceştia care au invadat aseară, într-o atmosferă de Carnavalul de la Rio, bulevardele Bucureştiului umplându-le, din adânc spirit ecologist, de gunoaie aruncate la întâmplare peste tot, rezultanta sentimentelor mele înclină mai degrabă spre respingere decât spre solidarizare. Deşi, pe fond, accept multe dintre cerinţele lor. Cum însă tonul face muzica, nu-i suficient ca partitura să fie bună. Dacă interpretarea e plină de falseturi, o cacofonie generală cauzată de suprapunerea mai multor game, efectul firesc asupra ascultătorului nu poate fi altul decât astuparea urechilor şi îndepărtarea de cei care cântă.
În contrast, imaginile de la Roşia Montana cu minerii opriţi la timp din protestul lor periculos, cu copiii şi soţiile acestora amuţite de disperare şi fericire în acelaşi timp, mi s-au părut mult mai adevărate, mai emoţionante, mai convingătoare.
Despre eutanasierea câinilor vagabonzi
Aici am mai puţine de spus. Sunt conştient că soluţia ce oferă cât de cât şanse de rezolvare acestei probleme este aceea cinică, a recunoaşterii limitelor noastre de gospodari disciplinaţi şi oneşti. Adică eutanasierea. Dacă însă se va organiza un referendum pe această temă, mărturisesc că nu voi fi în stare să mă duc şi să votez pentru eutanasiere.
P.S. Cu vreo patru ani in urmă am fost şi eu muşcat de un câine al străzii şi a trebuit să fac celebrele injecţii antirabice. Şi totuşi…

Contele de Saint GermainEditorialeAntena 3,Carnavalul de la Rio,eutanasierea cainilor vagabonzi,metroul din Paris,Piata Universitatii,Rosia MontanaAm fost plecat, pentru o săptămână, în vacanţă. Fără computer, fără mobil, într-o ţară normală în care oamenii nu discută despre politică mai mult decât despre vreme, nu sunt scindaţi, la nivel macro, în tabere inamice, nu sunt devoraţi de sentimente mutilante, nu trăiesc pentru a-şi vedea duşmanii pe...Blog politic si polemic