Scorul acestui articol
[Total: 69 voturi. Media: 4.5]

 

Complexații sunt o specie aparte de comparatori. Mereu cu terezia la ei, cu propria persoană în unul din talere È™i cu restul lumii în celălalt, suferă frustrări profunde È™i caută compensații dintre cele mai infame ori de câte ori ies în deficit.

Complexele sunt ca niște boli produse de viruși. Complexul înălțimii mici, prin care s-a încercat să se explice cruzimea unor piticanii ce au însângerat istoria, ori complexul sărăciei, care a umplut lumea de țoape parvenite, iată primele exemple care îmi vin acum în minte cu eroi din lumea complexaților de care ne lovim la tot pasul. Le invoc pentru că îmi permit să mă apropii mai natural și fără multă introducere de un raționament pe care vreau să vi-l împărtăÈ™esc.

Joi seara, în intervalul primetime-ului, am dat, pienând, peste emisiunea de la DIGI24 la care era invitat Cristian Tudor Popescu.  Vă mărturisesc că, în 90% din cazurile în care cad peste acest personaj, trec repede mai departe cu acelaÈ™i sentiment de uÈ™urare pe care îl am atunci când scap, prin aceeaÈ™i metodă, de capcana vreunui canal cu maneliști.

De data asta, însă, am rămas pironit pe imaginea ce mi se arăta, deoarece aveam privilegiul să văd în direct È™i fără retuÈ™uri de montaj un om cu o natură deloc comică schimonosindu-se ca toți dracii. CTP înfiera inițiativa unor parlamentari PSD de a atinge cu legea grațierii È™i anumite fapte de corupție, iar acest subiect părea că răscoleÈ™te în el o întreagă herghelie de împielițați. Am tăiat sonorul pentru a trece spectacolul în registrul pantomimei. Căutam astfel în mimică, dincolo de cuvinte, motorul adevărat al scălâmbăielilor protagonistului.

Ceea ce-am descoperit m-a amuzat, dar m-a È™i întristat în egală măsură. M-a amuzat mobilitatea facială, grotescul involuntar reuÈ™it cu perfectă naturalețe, dar m-a întristat explicația acestei naturalețe: nu aveam de-a face cu o compoziție actoricească ci cu o reflectare la exterior a unui interior contorsionat.

Ceea ce se citea pe chipul de cauciuc vulcanizat al vorbitorului era ură. Ură fluidă, împroșcată, ca la vulcanii noroioși, prin răsuflătorile feței, ca să elibereze fosele interiorului de o presiune de nesuportat. O formă de diaree  galbenă de suflet infect ori de vomă verde de mâncare alterată. Asistam, ce mai, la o reprezentație cu grimase ale urii, sub semnul ciorapilor încălțați pe dos. „žLuați acum și duhneala mea, că jegul l-ați văzut”.

După acest spectacol frisonant, un fel de exhibiționism 5D, cu sinele expus ca un ciorap murdar, ca să i se prindă și dimensiunea olfactivă, m-am întrebat de unde i s-ar putea trage domnului CTP o așa înclinare spre autodefinirea prin ură. Căci comportamentul din emisiunea de acum două seri nu este unul izolat. L-am regăsit, de nenumărate ori, în ieșiri publice ale domnului Popescu de un cinism și de o lipsă de empatie față de semeni de-a dreptul patologice.  Astfel am ajuns la explicația complexului de inferioritate. Acest om suferă de un profund complex de inferioritate. Poartă cu el un deficit de ceva care îl complexează până la mutilare. Iar domnia sa încearcă să braveze, compensând lipsa acelui ceva prin contrariul său. Adică prin ură.

Dar contrariul cui este ura?

Și aici se ridică vălul. Domnul CTP a avut și are în viața sa un deficit de iubire. Asta rezultă printr-un raționament elementar. Deficit de iubire, foarte dureros, trebuie să recunoaștem, pe care, printr-o reacție comună posesorilor acestui tip de handicap,  încearcă să-l minimalizeze supralicitând pe contrariul său. Pe ură.

Ajuns aici, gândul mă duce, involuntar, spre un alt mim al urii (dar și practicant, al acesteia, prin ceea ce scrie): Gabriel Liiceanu.

CTP, Liiceanu, deficitul de iubire și… ura ca soluție personală. Se potrivește cu biografiile lor egocentrice. Soțiile, copiii au fost și sunt elemente secundare, ba chiar împovărătoare pentru ei.

Ce ar merita mai mult, din partea noastră, astfel de oameni? Mai mult decât compasiune și o anumită încăpățânare în a le pune în față oglinzi terapeutice?

Nimic altceva.

Da, ne enervează infatuarea cu care se prezintă drept bunuri ale cetății și ne vând sfaturi ipocrit „“ patriotice la preț de soluții garantate pentru un viitor mai bun.

Da, ne revoltă modul în care disprețuiesc suferința altora (atunci când nu o sporesc voit, spre a-și întreține tonusul personal) și ne indignează felul sentențios în care predică despre dreptate și adevăr, ca și când doar prin ură și fanatism, armele lor de bază,  se poate ajunge la acestea.

Și da, multe altele am putea să le reproșăm. Dacă am pierde din vedere că suntem în fața unor invalizi. A unor oameni în biografia cărora cuvântul „žiubire” a fost doar ceva marginal.

Grimasele urii, la cei cu deficit de iubire în viața lor, nu sunt măști construite în cabina de machiaj. Sunt eczeme, provocate de boli de suflet, ce erup periodic, precum vulcanii noroioși.

Contele de Saint GermainEditorialecomplex de inferioritate,complexati,Cristian Tudor Popescu,deficit de iubire,Digi 24,egocentric,exhibitionism,Gabriel Liiceanu,grimasele urii,manelisti,vulcani noroiosi  Complexații sunt o specie aparte de comparatori. Mereu cu terezia la ei, cu propria persoană în unul din talere È™i cu restul lumii în celălalt, suferă frustrări profunde È™i caută compensații dintre cele mai infame ori de câte ori ies în deficit. Complexele sunt ca niște boli produse de viruși....Blog politic si polemic