Grimasele urii
Complexații sunt o specie aparte de comparatori. Mereu cu terezia la ei, cu propria persoană în unul din talere și cu restul lumii în celălalt, suferă frustrări profunde și caută compensații dintre cele mai infame ori de câte ori ies în deficit.
Complexele sunt ca nişte boli produse de viruşi. Complexul înălțimii mici, prin care s-a încercat să se explice cruzimea unor piticanii ce au însângerat istoria, ori complexul sărăciei, care a umplut lumea de țoape parvenite, iată primele exemple care îmi vin acum în minte cu eroi din lumea complexaţilor de care ne lovim la tot pasul. Le invoc pentru că îmi permit să mă apropii mai natural şi fără multă introducere de un raționament pe care vreau să vi-l împărtășesc.
Joi seara, în intervalul primetime-ului, am dat, pienând, peste emisiunea de la DIGI24 la care era invitat Cristian Tudor Popescu. Vă mărturisesc că, în 90% din cazurile în care cad peste acest personaj, trec repede mai departe cu același sentiment de ușurare pe care îl am atunci când scap, prin aceeași metodă, de capcana vreunui canal cu manelişti.
De data asta, însă, am rămas pironit pe imaginea ce mi se arăta, deoarece aveam privilegiul să văd în direct și fără retușuri de montaj un om cu o natură deloc comică schimonosindu-se ca toți dracii. CTP înfiera inițiativa unor parlamentari PSD de a atinge cu legea grațierii și anumite fapte de corupție, iar acest subiect părea că răscolește în el o întreagă herghelie de împielițați. Am tăiat sonorul pentru a trece spectacolul în registrul pantomimei. Căutam astfel în mimică, dincolo de cuvinte, motorul adevărat al scălâmbăielilor protagonistului.
Ceea ce-am descoperit m-a amuzat, dar m-a și întristat în egală măsură. M-a amuzat mobilitatea facială, grotescul involuntar reușit cu perfectă naturalețe, dar m-a întristat explicația acestei naturalețe: nu aveam de-a face cu o compoziție actoricească ci cu o reflectare la exterior a unui interior contorsionat.
Ceea ce se citea pe chipul de cauciuc vulcanizat al vorbitorului era ură. Ură fluidă, împroşcată, ca la vulcanii noroioşi, prin răsuflătorile feţei, ca să elibereze fosele interiorului de o presiune de nesuportat. O formă de diaree galbenă de suflet infect ori de vomă verde de mâncare alterată. Asistam, ce mai, la o reprezentație cu grimase ale urii, sub semnul ciorapilor încălţaţi pe dos. „Luaţi acum şi duhneala mea, că jegul l-aţi văzut”.
După acest spectacol frisonant, un fel de exhibiţionism 5D, cu sinele expus ca un ciorap murdar, ca să i se prindă şi dimensiunea olfactivă, m-am întrebat de unde i s-ar putea trage domnului CTP o aşa înclinare spre autodefinirea prin ură. Căci comportamentul din emisiunea de acum două seri nu este unul izolat. L-am regăsit, de nenumărate ori, în ieşiri publice ale domnului Popescu de un cinism şi de o lipsă de empatie faţă de semeni de-a dreptul patologice. Astfel am ajuns la explicaţia complexului de inferioritate. Acest om suferă de un profund complex de inferioritate. Poartă cu el un deficit de ceva care îl complexează până la mutilare. Iar domnia sa încearcă să braveze, compensând lipsa acelui ceva prin contrariul său. Adică prin ură.
Dar contrariul cui este ura?
Şi aici se ridică vălul. Domnul CTP a avut şi are în viaţa sa un deficit de iubire. Asta rezultă printr-un raţionament elementar. Deficit de iubire, foarte dureros, trebuie să recunoaştem, pe care, printr-o reacţie comună posesorilor acestui tip de handicap, încearcă să-l minimalizeze supralicitând pe contrariul său. Pe ură.
Ajuns aici, gândul mă duce, involuntar, spre un alt mim al urii (dar şi practicant, al acesteia, prin ceea ce scrie): Gabriel Liiceanu.
CTP, Liiceanu, deficitul de iubire şi… ura ca soluţie personală. Se potriveşte cu biografiile lor egocentrice. Soţiile, copiii au fost şi sunt elemente secundare, ba chiar împovărătoare pentru ei.
Ce ar merita mai mult, din partea noastră, astfel de oameni? Mai mult decât compasiune şi o anumită încăpăţânare în a le pune în faţă oglinzi terapeutice?
Nimic altceva.
Da, ne enervează infatuarea cu care se prezintă drept bunuri ale cetăţii şi ne vând sfaturi ipocrit – patriotice la preţ de soluţii garantate pentru un viitor mai bun.
Da, ne revoltă modul în care dispreţuiesc suferinţa altora (atunci când nu o sporesc voit, spre a-şi întreţine tonusul personal) şi ne indignează felul sentenţios în care predică despre dreptate şi adevăr, ca şi când doar prin ură şi fanatism, armele lor de bază, se poate ajunge la acestea.
Şi da, multe altele am putea să le reproşăm. Dacă am pierde din vedere că suntem în faţa unor invalizi. A unor oameni în biografia cărora cuvântul „iubire” a fost doar ceva marginal.
Grimasele urii, la cei cu deficit de iubire în viaţa lor, nu sunt măşti construite în cabina de machiaj. Sunt eczeme, provocate de boli de suflet, ce erup periodic, precum vulcanii noroioşi.
https://www.conteledesaintgermain.ro/grimasele-urii/06-05-2017Editorialecomplex de inferioritate,complexati,Cristian Tudor Popescu,deficit de iubire,Digi 24,egocentric,exhibitionism,Gabriel Liiceanu,grimasele urii,manelisti,vulcani noroiosi Complexații sunt o specie aparte de comparatori. Mereu cu terezia la ei, cu propria persoană în unul din talere și cu restul lumii în celălalt, suferă frustrări profunde și caută compensații dintre cele mai infame ori de câte ori ies în deficit. Complexele sunt ca nişte boli produse de viruşi....Contele de Saint Germain de Saint Germainsaintgermain66@yahoo.comAdministratorContele de Saint Germain
Comentarii prin Facebook:
Si eu mi-am pus nu odata aceasta intrebare , stimate domn Conte, vis-a-vis de comportamentul acestui sociopat CTP.!!M-am intrebat nu odata de unde poate emana carcasa acestui individ , atata ura si venin.!! In sinea mea am banuit acelasi lucru ca si dvs.Un anumit complex, handicap fata de ceva sau cineva. Lipsa totala de iubire , de afectiune din partea semenilor sa-i.!! Cineva spunea ceva mai sus cum cei care urasc , precum CTP sunt in stare sa si iubeasca. Eu bag mana in foc si capul pe butug cum acest individ nu este in stare de a iubi, de a fi uman.!!Ceea ce am mai observat stimate domn la acest individ, odata cu trecerea anilor, stare de ura si venin aruncate in public creste proportional cu inaintarea in varsta.!! Arunca otrava si venin in spatiul public, cu o placere diabolica echivalenta cu orgasmul la semenii sa-i.!!Uitandu-ma atent la chipul sau [[ schelambaielile si contorsiunile ]]m-am gandit la teoria Aristotelica. Fondul modeleaza forma. Aveti dreptate stimate domn, interiorul acestui individ este putred , macinat de cele mai cumplite boli nestiute si nevazute de catre umanitate. Jalnic personaj mai poate fi acest om.!!
La un moment dat, despre metehnele individului a făcut vorbire regretatul ziarist Ion Marin. Parca la OTV…
Absolut de acord cu analiza D-voastra!
Am fost coleg de clasa cu “Croco” din clasa a noua pina in clasa a 12-cea la Colegiul Mihai Viteazul.
Tot ce ati scris reprezinta tabloul pe care noi, colegii lui de atunci, nu ni-l puteam imaginam, dar i-l “vizionam” in fiecare zi.
Trist personaj…
Conte, aveti nedumerirea si revolta omului absolut normal in umanitatea lui care incearca sa inteleaga cumva, pre limba sa omeneasca, neomenescul altuia. Daca imi ingaduiti fac o descriere mult mai putin, hmmm, normala, mai pre limba lor, a caracteristicilor lor:
Elie Wiesel: “Opusul iubirii nu e ura, ci indiferenta. Opusul artei nu e uritenia, ci indiferenta. Opusul credintei nu e erezia, ci indiferenta. Opusul vietii nu e moartea, ci indiferenta.”
In cazul acestor oameni nu e vorba de ura, ia un om viu interior sa urasca un om viu, pentru dumnealor oamenii sunt doar obiecte, iar dumnealor, in nesimtirea lor, nu au emotii profunde, nu au sentimente. Vorbim de narcisism, adica de un egoism extrem, cel grandios, in care propria persoana e perceputa ca fiind buricul pamintului, unicul, supremul, indreptatit la orice, iar ceilalti oameni sunt sau slugi sau dusmani (obiect, gunoi – vedeti tirada aceea a lui Liiceanu despre stirbi). Emotiile lor se opresc la suprafata pielii si a neuronului date cu Clinique sa nu aiba riduri, nu au nevoie de iubire ci de adulatie si placere, asa cum au nevoie si de indivizi pe care sa proiecteze propriile micimi(au nevoie de “portrete” maleabile care sa le absoarba uritenia, ca un portret al lui Dorian Gray, drept care gasesc inclusiv tinte pe care le intretin, dar si distrug, ritualic de-a dreptul) Aceasta incompetentza a emotiilor profunde/sentimentelor ii face lipsiti de orice urma de empatie: nu au niciun fel de perceptie a personalitatii reale, emotiilor, nevoilor ori drepturilor altora, acestia sunt perceputi ca obiecte ( “drepturile omului sunt un lux” – va amintiti? e o manifestare de narcissism nu doar de gindire comunistoida) carora poti sa le faci orice rau, nu conteaza, caci doar sunt obiecte, dispozabile. Aroganta in a folosi alti oameni ca pe niste dispozabile e extrema – ei sunt papusarii. Desigur au pe undeva bine ascunsa constiintza propriei nemernicii, in consecinta sunt dependenti, ca drogatii, de admiratia altora, de putere, de privilegii, de cult al propriei personalitati daca e posibil (Hitler, Mussolini, cei mai teribili sefi ai unor secte), asa cum un drogat e dependent de ceea ce il face sa uite propria mizerie si sa se simta “bine”, iar pentru acest drog sunt capabili de orice mizerie ori crima chiar, complet indiferenti la citi oameni ranesc. Multi sunt fermecatori, carismatici, si mint cu o dezinvoltura extraordinara, au un tupeu paralizant pentru orice om normal – vezi basescu. Desigur au si capacitatea sa mimeze grija pentru altii, mimeaza principiile morale, mimeaza onorabilitatea, mimeaza emotia. Sunt si “contagiosi”, creaza intregi societati dupa chipul si asemanarea lor, formate din narcisisti si obiecte (slugi/dusmani), metastazeaza ca un cancer si transforma viata tuturor in iad pentru propria placere – cum e posibil sa atraga oameni normali in aberatiile lor? hmmm, vedeti experimentul lui Milgram despre cit de usor le este oamenilor sa fie convinsi ca ce fac e corect, ca nu au nicio responsabilitate si ca altii nu sufera in urma actiunilor lor, ori pe cel de la Stanford al lui Zimbardo (gardieni si prizonieri) ca sa intelegeti mecanismele unor orori ca holocaustul, Rwanda ori Abu Ghraib, cartile si conferintele unei Margaret Singer pentru psihologia sectara, discutiile despre omul masa ale unui Ortega y Gasset sau Hoffer ca sa fie clar ce soi de oameni sunt permeabili la narcisism.
Acesti oameni nu urasc, un om care uraste e capabil in aceeasi masura de iubire, ei nu sunt capabili de niciuna, ei doar dispretuiesc, pe sine in strafundurile lor si pe ceilalti pe care ii considera doar unelte, compensatii pentru propria micime si pentru avansarea propriei persoane. La ei, desigur, ranchiuna e la fel de obsedanta ca dorinta de admiratie, dar nu e ura. Bref: tinichelele nu stiu ce e ura. Ura se simte, iar ei sunt, la propriu, ne-simtiti. Indiferent cit de inteligenti ar fi – parca de la Socrate ne vine ideea ca inteligenta si morala sunt lucruri complet diferite, inteligenta e un instrument pe care il poti folosi la fel de eficient/eficace in actiuni bune sau rele. In cazul narcisistilor, inteligenta doar le potenteaza dorinta de admiratie si capacitatea de a face rau iar in ce priveste moralitatea nu sunt imorali ci amorali.
Cred că ai dreptate conte, CTP, dar și Liiceanu, sunt oameni cu un mare deficit de iubire, poate din cauză că nu au avut parte de ea ȋn familie, nu au cunoscut iubirea puternică față de femei și nici empatia față de alți semeni, ambii sunt plini de ură și se consideră un fel de guru al nației, pot fi complexe de ordin fizic, cum arăți, de ordin Freudian (sexual), dar și un complex găunos al superiorității, al unui prestigiu sau orgoliu excesiv, măcar la Liiceanu ar avea o anumită bază, omul cică ar fi filozof, nu știu precis dacă cu operă plagiată după Noica, la CTP este evident că omul are niște frustrări mari, a avut și unele probleme de sănătate, se zvonea că ar fi nepotul lui Iulian Vlad, poate pleacă ura de la un complex de vinovăție asumat ȋn numele rudei, care nu are nici unul, poate fi și complexul ratatului, omul s-a crezut mare scriitor și nu e decât un jalnic gazetar, bine că ne-a ferit Dumnezeu de așa ceva conte!