Scorul acestui articol
[Total: 38 voturi. Media: 2.6]

 

Am intitulat acest blog “blog polemic”. Polemica, în înţelegerea mea, înseamnă dialog civilizat şi argumentări în jurul unor controverse.

Dacă, intrat într-o controversă, pleci de la pretenţia că tu deţii adevărul absolut şi vrei doar să îl comunici, nu ai ce căuta acolo. Adică aici. O polemică adevărată presupune că eşti dispus să laşi o cât de mică şansă de adevăr şi preopinentului, că ai o minimă deschidere faţă de argumentele lui.

Dacă ai decis să intri pe acest blog pentru a dialoga şi pentru a-ţi susţine convingerile e perfect. Eşti binevenit cu două condiţii: să practici un dialog civilizat şi să combaţi cu argumente, nu cu sentinţe sau injurii.

În polemicile pe care le-am propus prin articolele mele niciodată nu am pretins că deţin adevărul absolut. Şi niciodată nu am pus preţ decisiv pe consecvenţă. Pe sinceritate da, dar nu pe consecvenţă. De ce? Pentru că între două momente de pe axa timpului, T1 şi T2, pot interveni o mulţime de evenimente care să-ţi modifice opiniile. De exemplu opinia despre cursa înarmărilor. Până să fie declanşat războiul din Ukraina, mie unuia mi se părea că investiţiile în înarmare sunt o prostie, o cheltuială fără rost încurajată de nişte mari concerne care-şi promovau propriile interese egoiste. Acum, după 3 ani de război oribil chiar aici, peste drum, nu mai sunt de aceeaşi părere. Adică nu ţin cu orice preţ să fiu consecvent eu cel din prezent cu mine cel de acum 4 ani.

Cred că e bun acest lucru pentru adevăr în general şi pentru un dialog productiv pe acest blog în particular.

Primesc o mulţime de critici de la voi, oaspeţii mei. Mi-am asumat. După cum cred că v-aţi convins până acum, nu le cenzurez (cu excepţia cazurilor în care ele sunt formulate într-un limbaj barbar, inacceptabil).

Unele critici sunt total sau parţial îndreptăţite. Uneori recunosc acest lucru public, alteori doar în sinea mea, lăsându-le să mă inspire cum să mă îndrept. Trebuie să accept că sunt destule situaţii în care aceste critici mă supără. Şi amăreala lor mă urmăreşte ore sau chiar zile. De ce? Pentru că au fost argumentate bine. Şi pentru că au fost formulate într-un limbaj decent, ceea ce arată calitatea umană a celui care m-a criticat. Te atinge mai profund o critică venită de la o persoană cu bun simţ decât de la un supărat care-ţi spune tot ce îi vine la gură.

Există însă o categorie de critici care mă lasă complet indiferent: cele rudimentar sentenţioase, lipsite de orice urmă de argument şi cele bădărăneşti. Injurioasele. Mărturisesc că de multe ori mesajele din această categorie îmi stârnesc şi o uşoară satisfacţie pentru că, îmi zic, e mai bine aşa, să fie o selecţie naturală; chiar nu aş fi mândru să devin favoritul unui necioplit.

Acuze de genul “eşti un securist”, “eşti un sorosist”, “eşti un vândut globaliştilor”, “eşti un om al sistemului”, “eşti un mercenar care face propagandă pentru puterea coruptă” etc. nu mă ating chiar deloc. Şi ştiţi de ce? Pentru că nu sunt nimic din toate astea. Chiar nu sunt! Şi eu ştiu mai bine decât oricine asta.

Cum nu mă atinge nici votul negativ pe care mi-l dă automat, la orice-aş scrie, un personaj pe care l-am eliminat mai demult de pe blog din motive de limbaj absolut incalificabil. Omul a recurs chiar la ameninţări cu moartea, ceea ce m-a făcut să-l raportez, pentru orice eventualitate, autorităţilor.

Criticile unor astfel de oameni sunt de multe ori pentru mine o confirmare că am avut dreptate în ceea ce i-a înfuriat.

De exemplu, în ultimul meu articol intitulat “Întrebarea de la cafeaua de dimineaţă” m-am referit la câteva din nesfârşitele aberaţii susţinute de CG. Singurul care mi-a răspuns cu argumente la câteva dintre exemplele date a fost @Phariseul. El, cu toate derapajele de limbaj, are verb şi o acuitate pe care le apreciez cu toate că de cele mai multe ori e critic, chiar acid la adresa mea.

Accept şi reproşurile lui @Anorok pe care l-am plictisit şi care îmi spune că scriu prost şi fără rost (ceea ce nu exclud) dar nici el nu comentează gogomăniile de genul “canal Marea Neagră – Marea Caspică” sau despre naţionalizare sau cum, într-un an, vor veni nemţii să caute locuri de muncă în România şi noi le vom da cu flit. E mai comodă o eschivă de la tema propusă şi o mutare a subiectului pe ceilalţi candidaţi decât o argumentare pe tema propusă.

În schimb @Românul mă ia tare. Mi se adresează cu “tovarăşu”, îmi califică blogul drept “oficină propagandistică”, mă face erou de fabulă, pe scurt se răcoreşte. Un singur lucru nu face nici el: nu comentează nici mort gulgutele favoritului său citate de mine în articol. “Ghinion”, cum ar spune un alt fiu mult iubit şi votat de popor.

Cred că cine vrea să înţeleagă, înţelege. Să n-o mai lungesc pentru că iar îl plictisesc pe @Anorok.

 

https://www.conteledesaintgermain.ro/wp-content/uploads/2025/03/Pozitiv.pnghttps://www.conteledesaintgermain.ro/wp-content/uploads/2025/03/Pozitiv-150x150.pngContele de Saint GermainEditorialecontroverse,critici,dialog blog polemic,polemica  Am intitulat acest blog “blog polemic”. Polemica, în înţelegerea mea, înseamnă dialog civilizat şi argumentări în jurul unor controverse. Dacă, intrat într-o controversă, pleci de la pretenţia că tu deţii adevărul absolut şi vrei doar să îl comunici, nu ai ce căuta acolo. Adică aici. O polemică adevărată presupune că...Blog politic si polemic