Contele de Saint Germain

Zilele trecute am primit una dintre recompensele neaşteptate şi prea puţin meritate pentru aventura de a ţine, cu destule eforturi, acest blog. Mi-a postat un comentariu, la un articol recent, scriitorul Dorin Tudoran.
Nu ştiu dacă pentru vizitatorii de-aici, mulţi dintre ei încă nenăscuţi în 1984, numele domniei sale stârneşte vreo emoţie aparte însă, pentru mine, înseamnă foarte mult.
România comunistă a cunoscut puţini dizidenţi care au avut curajul să-şi joace libertatea, chiar viaţa, în lupta inegală cu securitatea ceauşistă. După Paul Goma, în anii ’70, Dorin Tudoran a fost al doilea scriitor român notoriu care l-a înfruntat pe Nicolae Ceauşescu, nu doar în faţă dar şi public. Au mai urmat Mircea Dinescu şi Doina Cornea, la fel de importanţi şi dragi mie, care să completeze o listă dezesperant de scurtă pentru latentul popor român, atât de greu de declanşat când vine vorba de mizele sale majore.
Referitor la lupta mea din ultimii ani, pe acest blog, cu regimul Băsescu, mărturisesc că mă simt mult mai confortabil şi mai aproape de adevăr ştiindu-mă de aceeaşi parte a baricadei cu o personalitate şi un caracter precum Dorin Tudoran decât dacă i-aş fi avut alături pe Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi pe ceilalţi binecunoscuţi navigatori în ape tulburi, mereu “orientaţi” după soarele puterii.

Îmi cer scuze dacă am lăsat deoparte (şi am lăsat) numele altor persoane care, la un anumit moment, şi-au asumat riscuri şi roluri în amorsarea schimbărilor istorice din 1989 însă intenţia mea, scriind aceste rânduri, nu a fost să fac o cronică a dizidenţei anticomuniste din România ci să îi mulţumesc domnului Dorin Tudoran pentru onoarea pe care mi-a făcut-o.