Pentru SUA, majoritatea zdrobitoare inslalată în România după alegerile din 2012 a reprezentat o ameninţare mai gravă decât pericolele ce începuseră deja să se prefigureze, la vremea aceea, în Ukraina. Iar adăugată acelor pericole, compunea tabloul preocupant al unei vulnerabilităţi inacceptabile pe termen mediu şi lung la graniţa imperiului lor de influenţă.  O întreagă strategie americană de securitate la distanţă, minuţios elaborată, bazată pe consolidarea unui zid de protecţie faţă de ameninţările Rusiei  cât mai departe de propriul teritoriu şi de centrele vitale ale diviziilor europene ale NATO, era pusă sub semnul ineficienţei de un eveniment straniu, neluat în calcul de marii săi geostrategi, de răscularea intempestivă a poporului roman împotriva regimului Traian Băsescu.
Scutul de la Deveselu, complicităţi strict secrete, de luptă murdară pe  fronturile capcană din Orient, complicităţi care sub Traian Băsescu funcţionau robotic pentru că omul executa orbeşte orice pentru a fi menţinut la putere, o întreagă reconstrucţie şi securizare a fluxurilor de informaţii confidenţiale, astfel încât ochii, urechile şi reflexele comunistoide ale serviciilor speciale româneşti să abandoneze istoricul stăpân de la est pentru a servi unul nou, dinspre direcţia opusă, toate aceste atuuri consolidate în timp de SUA pe teritoriul României riscau să aibă major de suferit din pricina scăpării de sub drasticul control american a noilor guvernanţi de la Bucureşti.
Când o putere naţională se instalează democratic cu conştiinţa unei susţineri populare de peste 75%, intervine în mentalul ei o exacerbare a sentimentului de suveranitate, o dilatare a legitimităţii care o face mult mai greu de îmblânzit.
S-a văzut încă de la referendumul de suspendare a preşedintelui din 2012 că, pentru SUA, miza menţinerii la putere a caizilor săi din România depăşea cu mult limitele unor relaţii bilaterale decente, de respect şi interes mutual.  Brutalitatea cu care administraţia de la Washington a călcat în picioare nu doar dreptul la autodeterminare şi liber arbitru al poporului român dar şi elementare semne de reverenţă faţă de adevăr, indica limpede gravităţi oculte.
De atunci şi până în prezent unul dintre obiectivele capitale ale politicii americane în România a fost destructurarea majorităţii periculoase nou instalate la Bucureşti în 2012, ruperea USL, şubrezirea noii puteri şi păstrarea cu orice preţ a controlului decizional major prin intermediul unor personaje cu căpăstrul bine aplicat cum ar fi Traian Băsescu şi George Maior.
S-au stabilit două ţinte principale de atac: USL şi baronii puterii. USL pentru că reprezenta concentrarea politică a unei voinţe de mase greu de teleghidat, baronii puterii pentru că reprezentau structura de rezistenţă în teritoriu a acestei noi construcţii preocupant de solide şi totodată un sistem circulator eficient de propăşire a resurselor şi, inevitabil, a corupţiei.
Tentativa de rupere a USL s-a finalizat recent, prin victorie, după ani lungi de eforturi şi imense mobilizări de intelligence. Însoţită însă de o neplăctă surpriză: noua majoritate constituită rapid pentru  guvernare, USD, s-a dovedit mult mai puţin fragilă (şi deci manipulabilă) decât ar fi fost liniştitor pentru adepţii subjugării României prin divizare. Şi atunci au fost ambalate motoarele pentru asaltul asupra celei de-a doua ţinte, pentru decimarea baronilor puterii.
Interesul decimării acestora este dublu: întâi, aşa cum am subliniat deja, pentru a şubrezi de la bază o putere mult prea plină de ea, cu tendinţe de sfidare a ordinelor venite din exterior; apoi, pentru a destructura o reţea consolidată, de tip mafiotic, cu acoperire naţională, extrem de periculoasă nu doar pentru sănătatea economică şi instituţională a României ci şi pentru partenerii săi internaţionali din NATO şi UE.
Valul de arestări din ultima vreme demonstrează limpede declanşarea intifadei procurorilor. Iar faptul că ţintele acestora sunt alese aproape exclusiv din tabăra actualei puteri, cu o ostentativă expunere mediatică, indică nu un elogiu adus justiţiei oarbe ci, dimpotrivă, o deghizare în justiţie, fără prea multe precauţii, a unor arme politice redutabile.
Dar cine îi susţine pe aceşti procurori în combatul lor părtinitor, la limita abuzului? Cine le dă forţa perseverării în partizanat, garanţia inpunităţii chiar şi după ce Traian Băsescu nu va mai fi preşedintele României?
Am crezut, multă vreme, că este o problemă exclusiv de selecţie. Că Traian Băsescu, în virtutea pornirilor sale de dictator în ceea ce priveşte dobândirea şi păstrarea puterii, a ales şi numit în poziţii de forţă doar oameni şantajabili, arivişti, dispuşi la orice ticăloşie pentru parvenire. De o vreme însă am început să mă îndoiesc că ar fi doar atât. Oamenii cu astfel de particularităţi mai au, de regulă, una ce le împlineşte pe celelalte: laşitatea. Faptul că procurorii de la DNA, judecătorii de la ÎCCJ, membrii CSM, nu doar că nu fac pasul înapoi odată cu apropierea încheierii mandatului lui Traian Băsescu dar chiar îşi amplifică ofensiva asupra jumătăţii eşichierului politic ostilă acestuia dă de înţeles că spatele lor este apărat de o forţă mult mai puternică şi perenă decât preşedintele. Cine altcineva decât SUA ar putea fi?
Într-un astfel de scenariu îşi află un răspuns rezonabil şi întrebarea “de ce arestările se fac dintr-o singură tabără, de ce, măcar pentru salvarea aparenţelor, cătuşele procurorilor nu se împiedică şi de încheieturile vreunui Videanu, Blejnar ori Duţă”?
Răspunsul ar fi: “din motive de eficienţă”. Astfel de arestări l-ar vulnerabiliza serios pe Traian Băsescu, încă administratorul SUA la Bucureşti. O disipare a energiei punitive a demersului iniţiat de americani şi, implicit, a fricii de justiţie a celor de la putere, ar face mai puţin vizibilă această demonstraţie de forţă, i-ar diminua impactul. Traian Băsescu, el însuşi terorizat de viitorul său ca personaj civil, trebuie ţinut în priză, amăgit cu fantasma unei susţineri totale. Cât despre protejaţii de azi ai preşedintelui, americanii nu-şi fac probleme. Ei ştiu că există şi mâine şi că, îndată ce Traian Băsescu nu va mai conta, toată şandramaua ridicată în jurul lui şi a câtorva acoliţi, ca să îi asigure un mandat până la capăt,  se va nărui.
Acest aparat represiv, constituit din instituţii azi antipatice şi chiar detestate pentru felul în care îi înfundă doar pe unii, făcându-se că pe ceilalţi nu-i observă, va fi mâine întors invers, la ordin şi cu înaltă blagoslovire vestică. Ne va oferi, peste nici un an, reconfortante spectacole de revanşă a dreptăţii, având ca protagonişti în principalele roluri negative primadone ca Elena Udrea şi Anca Boagiu, ruginiţi exhibiţionişti de port ca fraţii Traian şi Mircea Băsescu.
Şi atunci lumea va uita de trecutul deplorabil al Laurei Koveşi, aplaudând-o pe reabilitata Codruţa.

P.S. Ieri seara, la circa 5 ore dupa ce am publicat acest articol, pe agentiile de stiri a aparut urmatorul titlu: “Codruta Kovesi, sefa DNA, a primit premiul Ambasadei SUA care recompenseaza “femeile curajoase din intreaga lume”. De mult nu-mi amintesc sa mai fi primit o confirmare atat de rapida si de elocventa a unei teorii sustinute de mine. Avem de-a face cu o recompensa la locul de munca facuta de un sef unui subaltern sarguincios. QED!