Tot răul spre bine

Scris: 17/10/2014 de Contele de Saint Germain in Editoriale
Cuvinte cheie: , , , , , , , , , ,

Am primit de la Daniel IONESCU un comentariu care, prin consistenţa şi rigoarea sa, cred că merită să primească statut de editorial pe acest blog. Vi-l ofer, cu speranţa că îl veţi găsi interesant şi că vă va stimula spiritul polemic. Titlul l-am adăugat eu, în rest tot textul aparţine oaspetelui nostru.

 

As vrea sa public acest comentariu ca un Guest Post.
Care este partea buna a lucrurilor care se intampla ?
(in concordanta cu opiniile evidente ale cititorilor acestui blog) Citeste tot articolul »

Citesc cu interes editorialele lui Cornel Nistorescu. Apreciez de fiecare dată stilul şi, de cele mai multe ori, abordarea. Acum însă, am găsit în ultimul editorial, intitulat “Festivalul percheziţiilor şi arestărilor”, câteva idei care mă provoacă la comentarii. Citeste tot articolul »

DNA pregăteşte o lovitură de stat. Una autentică, nu ca aceea inventată de Traian Băsescu în legătură cu suspendarea lui din 2012. Citeste tot articolul »

Nu-mi vine să cred ce calmă este această campanie electorală. Calmă spre barbiturism. Întreruptă de mici convulsii stranii perturbând lungi somnolenţe. Ca un sforăit cu faţa în sus urmat de un ghiont şi rostogolirea pe burtă. Citeste tot articolul »

Aşa se întâmplă la amurguri: te cam lasă toate şi te trezeşti cu vâslele-n mână, să te descurci, tocmai când marea este mai agitată şi tu mai chircit de cârcei. Citeste tot articolul »

De ce morsă? E gras, lucios, cu buze răsfrânte şi pofticioase, ca ale hulpavului guzgan rozaliu. Cinetic vorbind este alunecos şi lent, parcă veşnic refugiat în voluptatea siestei. Maestru al imprecaţiei cu vorbă de plastilină jigneşte ca englezii, pe după perdea şi otrăvit. Un birjar, în fondul jignirilor pe care le proferează, dar nu expus gloatei în livrea, pe capra năclăită a birjei, ci ghemuit la pândă în cupeul acesteia tapetat cu sudalme metaforizate pentru a sări la beregată ori de câte ori un bâzâit din altă gamă îi perturbă confortul şi langoarea.
Cufurit, pentru că are momente de tresărire din amorţeala digestiei pentru a se grăbi să spârcâie moale, galben-verzui şi puturos (ah, fierea, fierea…) ofticile şi umorile nedigerate pe care mahalaua ineptă i le îndească pe gât.
Când amicul lui (de aceeaşi teapă) Gabriel Liiceanu se gudura coprofag pe lângă bucile lui Traian Băsescu limbuţind ode demne de pereţii unei vespasiene de homosexuali (“Timp de 10 ani cat ati fost, sunteti presedintele Romaniei, nu ati facut decat sa ne asezati pe drumul pe care noi, cei care credem care e binele in chip matur al Romaniei, trebuia sa ne asezam. Si pentru asta va multumim”), n-a protestat, n-a suspinat, n-a tresărit de repulsia trivialităţii.
A fost însă de ajuns ca marele actor Radu Beligan să-l sprijine pe Victor Ponta cu mult mai puţine cuvinte şi cu mult mai multă decenţă decât o făcuse Liiceanu cu Băsescu pentru ca morsa cufurită să sară ca arsă şi să-l împroaşte cu pântecăraia ei mai ceva decât o sepie încolţită.
Tabietliul Pleşu, care ne descria într-un editorial autobiografic cât de îndelung îşi cloceşte fiecare text, cum de mult nu mai scrie la ordinul emoţiilor triviale ale clipei, pe nerăsuflate, a slobozit de data asta, la nici 24 de ore de la mesajul lui Radu Beligan, o degradantă vomă pe hârtie întru pătarea imaginii maestrului. Totul în regim de urgenţă absolută, ca atunci când nu te mai poţi ţine şi intri chiar şi la dame ca să încerci să te salvezi de la o primeneală intempestivă.
Repede nişte pamperşi pentru Andrei Pleşu.
Cum nu i-o fi ruşine, tocmai lui, autor de memorii encomiastice adresate lui Ceauşescu, slugă umilă sub trei preşedinţi, stipendiat din greu, chiar in această perioadă de walpurgică imoralitate, de un dovedit traficant de copii (Cristian Burci) care-i cumpără partizanatul politic mufându-l la cei doi sâni mediatici ai săi (Dilema Veche şi Adevărul),
cum nu i-o fi ruşine, zic, să-l injure gros pe Radu Beligan cu încropeli de o şmecherească şi ipocrită politeţe precum:
“Spectrul “stadionului” de tip coreean a reaparut in biografia dvs. intr-un moment in care nimic nu-l mai poate justifica”.
sau
“Voiati, ca si acum, sa fiti mai curind pe scena stabilor, decit pe aceea a colegilor dvs”.
Acest fariseu, această morsă cufurită, se iluzionează în suficienţa sa că ar fi mai nobil, mai elevat, mai puţin ruşinos pentru sine, mai tolerabil de către pudibonzi ori intelectuali subţiri să arunce cuiva în obraz o frază fardată cu ostentaţie, ca aceea de mai ‘nainte, decât să-i spună verde în faţă “eşti un oportunist”.
Eu îi voi spune verde’n faţă lui Andrei Pleşu: eşti jalnic! Cu parada ta de pricipii înalte şi cu galeria ta de prieteni mici, cu poza ta de moralist impartial şi cu parti-pris-urile tale de mic burghez, cu înfumurarea ta de a crede că ai un statut care-ţi dă dreptul să umileşti valori/caractere (Radu Beligan, Doina Cornea, Paul Goma) şi să ridici în slăvi derbedei/lichele (Băsescu, Baconschi etc.).
Andrei Pleşu devine, la senectute, mai mult decât jalnic. Tristă alegere, ca epilog, a unei astfel de parafraze pentru plus que parfait!