Scorul acestui articol
[Total: 13 voturi. Media: 4.2]

Sunt două noţiuni fascinante prin capacitatea lor de a pune la încercare limitele gândirii şi simţirilor noastre. Atunci când un punct se tot dublează şi dublează, ca şi atunci când se tot înjumătăţeşte şi înjumătăţeşte, imaginaţia noastră ajunge la un moment de impas şi de blocaj. Până unde? Pentru a şti cum să funcţioneze mai departe simte nevoia unui stop – proces de dublare / înjumătăţire.

Ultimele două zile au fost marcate, pentru mine, de două evenimente care mi-au sugerat, în glumă, titlul acestui articol. Precizez asta de la început ca să se ştie că nu mi-am pierdut simţul proporţiilor ci doar am încercat să construiesc o metaforă a contrastelor.

Duminică s-a întâmplat “minunea” victoriei la fotbal cu Austria. După care luni a urmat “minunea” eliberării ostaticilor şi semnării păcii din fâşia Gaza.

Prima “minune” este una la scară provincială. A fost percepută şi resimţită ca atare doar de români. Infinitul mic. Cea de a doua, în schimb, a fost una la scară planetară. Cu foarte mici excepţii bucuria a fost generalizată. Infinitul mare.

Ce au ele în comun? Modul miraculos în care s-au produs, explozia de bucurie pe care au generat-o şi faptul că are fiecare un autor care a făcut minunea posibilă. Autor – persoană fizică, să fim bine înţeleşi. Aşadar, să dăm Cezarului ce-i al Cezarului!

Nimeni nu credea că, după evoluţiile cenuşii din meciurile anterioare, selecţionata de fotbal a României va scoate măcar un punct cu neînvinşii austrieci. Titulari accidentaţi, jucători aduşi din ligile secunde, moral pulbere, şanse de calificare spre zero. Şi un antrenor asupra căruia s-au năpustit haite de ziarişti turbaţi, să-l sfâşie.

Lecţia pe care Mircea Lucescu ne-a dat-o, duminică, tuturor, este una dintre acelea predate de genii.

Rănit în orgoliu, Il Luce a găsit puterea să mai strălucească odată. S-a încăpăţânat să facă echipa nu după nume ci după dorinţa şi forţa de a lupta a celor din lot, s-a încăpăţânat să facă schimbările târziu şi să forţeze 90 de minute limitele celor care jucaseră bine, într-un cuvânt s-a încăpăţânat să rămână el însuşi, cu experienţa celor 80 de ani şi nu cu povara de bătrâneţe a acestora.

Cum chiar jucătorii au recunoscut în declaraţii, Maestrul a pregătit tactic meciul fără cusur. A avut tăria să renunţe la unii jucători suficienţi, care se considerau “senatori de drept” şi să-i înlocuiască cu nişte practic necunoscuţi, care au jucat cu talent şi şi-au interpretat întocmai partiturile date de dirijor.

După acest meci îi suntem datori lui Mircea Lucescu pentru bucuria pe care ne-a adus-o. Nu degeaba Rinat Ahmetov i-a făcut statuie din bronz. Mulţumirile noastre!

Pe Donald Trump l-am criticat pe acest blog de fiecare dată când m-am referit la el. De data asta îl laud cu sentimentul că fac un lucru corect. Nu voi comenta latura politică a războiului din Gaza, nici complexitatea situaţiei care ţine de Orientul Mijlociu. Mă voi rezuma doar la contribuţia decisivă a preşedintelui Trump la acest final fericit, cu toţi ostaticii eliberaţi, cu încetarea, cel puţin temporară, a focului, cu aducerea la masa reconcilierii a celor mai relevanţi şefi de stat din zonă, cu reducerea la tăcere a Iranului şi a proxiurilor lui belicoase.

Până la urmă, ce apreciez cel mai mult la cele două “minuni” amintite mai sus este bucuria imensă pe care au generat-o în rândul unor mase largi de oameni.

Pentru noi, românii, asupriţi de un an încoace şi de vremuri şi de conducători, o bucurie precum cea produsă de Lucescu şi ai lui, mai ales în condiţiile de dramatism ştiute, poate provoca o formă de renaştere a ideii, a încrederii că, totuşi, se poate. Că, totuşi, nu suntem sub vreun blestem care ne-a pecetluit în negru soarta.

Cât despre bucuria că 20 de ostatici dintr-o tabără şi 2000 de arestaţi din cealaltă tabără au fost eliberaţi şi redaţi familiilor lor, eu nu găsesc cuvintele salvatoare care să o descrie. Scenele de regăsire prezentate la televizor sunt tulburătoare. Iar facilitatorul lor, indiscutabil, a fost Donald Trump. Narcisiacul Donald Trump, cabotinul Donald Trump, dar, de data asta, eficientul Donald Trump.

Iată că şi eu am ajuns să intru în corul lăudătorilor acestui personaj de atâtea ori caricaturizat. Doar că eu nu o fac tactic, din interes, ci specific, pentru o realizare a lui cu adevărat remarcabilă.

Ar trebui să reînvăţăm să ne bucurăm. Ultimii ani prea ne-au încrâncenat, prea ne-au tăiat apetitul pentru un zâmbet. Asta nu înseamnă să renunţăm la luptele noastre din viaţa socială de zi cu zi. Ci doar, atunci când se ivesc prilejuri, să lăsăm un ochi deschis şi spre culorile luminoase.

De-asta am dedicat acest text, scris pe fugă, celor două mari bucurii recente. Deşi ştiu că faptele rele stârnesc mai mult interes decât cele bune. Eu, însă, nu vând nimic aici ca să mă intereseze preţul de piaţă. Ce mă interesează este să încerc să exprim nişte gânduri care, din când în când, îmi tulbură liniştea. În rău sau în bine.

https://www.conteledesaintgermain.ro/wp-content/uploads/2025/10/infinit.pnghttps://www.conteledesaintgermain.ro/wp-content/uploads/2025/10/infinit-150x150.pngContele de Saint GermainEditorialebucurie,eliberarea ostaticilor,infinit mare,infinit mic,Pacea din Gaza,victoria cu AustriaSunt două noţiuni fascinante prin capacitatea lor de a pune la încercare limitele gândirii şi simţirilor noastre. Atunci când un punct se tot dublează şi dublează, ca şi atunci când se tot înjumătăţeşte şi înjumătăţeşte, imaginaţia noastră ajunge la un moment de impas şi de blocaj. Până unde? Pentru...Blog politic si polemic