Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

Trăim în plin paradox: suntem o țară tristă cu oameni veseli.
Chipul țării, cel observat cu ochi estetic, are ridurile de infrastructură, de mentalitate, de nivel de trai, într-un cuvânt de emancipare civilizațională, ale unui țăran de 100 de ani îmbătrânit în obiceiurile tinereții sale. Ulițe nu autostrăzi, nevoi nu aspirații, sărăcie nu cămara plină.
Când te uiți însă cu lupa la reacțiile românilor, la preferințele lor, la ușurința cu care își găsesc motive de bucurie și chiuituri, îți vine să te crucești: petrecerile lor sunt mai vulcanice decât sindrofiile cu playboys și covergirls de pe iahturile magnaților sastisiți, trăirile lor sunt mai intense și destrămătoare decât cele generate de un tras pe nas sau o injecție în venă.
Unii ar numi asta inconștiență. Eu înclin să o calific drept o neobișnuită capacitate de adaptare, o alchimie dezvoltată empiric, cu un coeficient de conversie al răului în bine ce ne face, probabil, foarte rari în lume, dacă nu unici.
Ce-avem noi, din belșug, în țara asta? Simplificând podiumul la două trepte putem răspunde destul de împăcat: prostie și necazuri. Hai, atunci, să le exploatăm transformându-le în aur pentru suflet, în materie primă de hlizit. Zis și făcut.
Iată ce ne spune Ion Creangă: „Știu că sunt prost dar când mă uit în jur prind curaj”.
Și Octavian Paler: „Românii preferă să facă haz de necaz și să amenajeze un talcioc pe orice golgotă”.
Dar expresia izvorâtă din rărunchii românismului, atât de veche încât, deși genială, și-a pierdut pe drum autorul, este „Să moară și capra vecinului”. Sub semnul ei, milioane de românii primesc azi, gratuit, voluptăți ce se țin lanț. Fiecare arestare de grangur făcută de DNA se transformă seara, în fața televizorului, într-un nou episod palpitant din cel mai tare serial de ciné-verité văzut vreodată. Consolări groase, revanșe adjudecate pe daiboj, le umplu sufletele de bucurie multor compatrioți de-ai noștri. Șpăgile lui Cocoș nu mai sunt prilej de invidie ci de corozivă ricanare: „și la ce ți-or folosit bă, îndopatule, sacoșili alea dacă io sunt aci, bine-mersi, liber cu berica și muica iar tu, cu toate milioanele tale, ți-o furi în găoz și te caci pe călcâie”?
Când ai în față un popor cu așa apetit de sânge și miștocăreală, normal ca te străduiești să-l cucerești luându-i mințile cu superproducții. Cam așa a fost gândită lupta anticorupție a DNA-ului: o grandioasă montare, gen Hollywood, cu toate ingredientele de aruncat în aer box-office-ul.
Scenariul american se vede de la o poștă: un bine mic se luptă cu un rău mare. Justiția sfioasă versus corupția generalizată. Când totul pare pierdut pentru cauza nobilă, apare eroul providențial. De data asta un cuplu: SRI + DNA. Coldea + Kovesi. Lupta se echilibrează. Apoi, președintele țării declarându-se de partea binelui, balanța pare a se înclina decisiv. Gata? Aș! Ar fi prea simplu. O lovitură de teatru înviorează din nou acțiunea: președintele a blufat. El împreună cu țiitoarea lui sunt, de fapt, capii răului. Încleștarea se mută pe un nivel superior de intensitate și imprevizibil. Se apropie punctul culminant. Pentru a se exacerba latura dramatică, eroina negativă este deposedată de sutien. Călărindu-și veceul turcesc, cu sânii de cupă D cambrându-i coloana, pare o amazoană capabilă de orice. În jurul verbului „a da” se construiesc marile ei dileme de final: să-și DEA propria libertate pentru complicele ei sau să-l DEA în gât pe acesta?
Cam aici suntem noi acum. La ce să ne așteptăm? Cunoaște cineva o superproducție Hollywood-iană fără happy end? Își pot permite realizatorii să ne rezerve un final cinic, cu mafiotul mafioților scuipând, din șezlongul lui de la malul mării, coji de floare prin strungăreață ? În timp ce Lenuța cu Luluța se zbenguiesc prin valuri, urmărite pe șest, din submersiune, de perversul Florian?
Spectacolul în care sunt protagoniști Coldea și Kovesi va fi complet ratat dacă nu se va finaliza cu arestarea lui Traian Băsescu. Cătușele marinarului sunt ca „Veșnica Pomenire” la slujba de îngropăciune. Fără ea, fără ele, dreptatea n-ar fi dreptate, mortul n-ar fi mort si iertarea n-ar fi iertare. Audiența ar considera treaba făcută de mântuială, neterminată și teribile s-ar anunța ritualurile ei de afurisire.
De-asta sunt optimist. Doar nu o să se termine tocmai acum, când o țară întreagă se pregătește de climax, imbecila tradiție a happy end-ului american.
I love you! I love you too!

Contele de Saint GermainEditorialealchimie,Coldea,covergirl,DNA,Hollywood,Ion Creanga,Kovesi,Octavian Paler,playboy,spagile lui Cocos,SRI,Vesnica PomenireTrăim în plin paradox: suntem o țară tristă cu oameni veseli. Chipul țării, cel observat cu ochi estetic, are ridurile de infrastructură, de mentalitate, de nivel de trai, într-un cuvânt de emancipare civilizațională, ale unui țăran de 100 de ani îmbătrânit în obiceiurile tinereții sale. Ulițe nu autostrăzi, nevoi...Blog politic si polemic