SINGURÄ‚TATEA MATEMATICIANULUI
Există puține lucruri în viața mea cu care să mă mândresc plenar, fără teama că le-am înfrumusețat cu note de subiectivism. Unul dintre acestea este că am făcut Facultatea de Matematică a Universității București. Observați că nu am infatuarea să afirm că sunt matematician, acesta fiind un titlu aproape de noblețe, rezervat unor aleși.
Unul dintre acești aleși este academicianul Solomon Marcus. A împlinit anul acesta 85 de ani. Este probabil ultimul rămas dintre cei mandatați genetic să ne transmită, prin ștafetă directă, spiritul lui Moisil ori Onicescu ori Caius Iacob ori Mihoc ori Miron Nicolescu ori Gheorghe Vrânceanu. Puteti crede că am avut privilegiul să-i am ca profesori pe toți aceștia? Unora chiar le-am luat interviuri pentru revista studențească la care colaboram. Cum, atunci, să nu fiu mândru cu îndreptățire?
Solomon Marcus este un monument viu. El nu doar a împins matematica înainte pe traseele ei de rezistență. El a creat noi trasee ale acesteia, interdisciplinare, racordând-o nu doar spiritual ci și material cu arta. Este autorul primelor tratate de analiză a poeziei, filozofiei, lingvisticii folosind instrumentul matematic.
„Lingvistica matematică „“ 1963″, „Limbaj, logică, filozofie „“ 1968″, „Poetica matematică „“ 1970″, „Semiotica folclorului. Abordare lingvistico-matematica  „“ 1975″, „Semiotica matematica a artelor vizuale „“ 1982″ sunt doar câteva titluri care au fost traduse în lumea mare cu statut de inițiatoare de domenii inexistente până atunci.
Cum eu mă delectez frecvent cu texte ale acestui clasic în viață, m-am gândit să vă împărtășesc și dumneavoastră, periodic, fragmente seducătoare, mai puțin cunoscute, din opera acestui creator de tip renascentist.
Lectură plăcută.
SINGURÄ‚TATEA MATEMATICIANULUI
Acad. Solomon Marcus
(discurs de recepție ținut in ziua de 27 martie 2008, in aula Academiei Romane)
Partea I-a
A fi matematician
A te pretinde matematician este o cutezanță pe care puține persoane in
cunoștință de cauză și-o pot permite. Și-a permis-o Norbert Wiener, in titlul
autobiografiei sale, după ce comunitatea matematică internațională l-a
recunoscut ca autor al unor importante noțiuni și rezultate matematice și ca un
deschizător de drumuri. Dar un alt autor, Paul R. Halmos, cu o foarte bună
reputație in matematică, insă cu o clasă sub aceea a lui Wiener, a fost mai
prudent și și-a intitulat volumul său de memorii „I want to be a
mathematician”(Doresc să fiu matematician). Avem deci in vedere pe
matematician in ipostaza sa majoră. Drumul către această țintă poate fi o
aventură care merită a fi relatată, chiar dacă ținta nu este efectiv atinsă.
Surpriza
Atunci cand am devenit membru titular al acestui inalt for de cultură, am
dorit să-mi prezint cat mai curand discursul de recepție. Dar am vrut să văd, in
prealabil, ce au spus in discursurile lor de recepție profesorii mei. Am căutat
deci discursurile prezentate de Simion Stoilow, Victor Valcovici, Octav
Onicescu, Gheorghe Vrănceanu, Miron Nicolescu, Gheorghe Demetrescu,
Grigore C. Moisil, Alexandru Ghika, Nicolae Teodorescu. Le-am căutat și pe
cele ale colegilor lor din alte centre universitare: Alexandru Myller, Octav
Mayer, Mendel Haimovici, Tiberiu Popoviciu, Gheorghe Călugăreanu.
Rezultatul acestei căutări a fost dezamăgitor: niciunul dintre ei nu și-a prezentat
un discurs de recepție. Faptul se explică, fără indoială, prin lipsa de libertate
care a existat in Romania atunci cand aceștia au fost primiți in Academie. Dar,
chiar așa stand lucrurile, mă simțeam oarecum stingherit și tot amanam
discursul meu.
Pe vremea cand Å¢ițeica ii răspundea lui Enescu
Mă aflu acum intr-un moment in care orizontul meu temporal nu mai este
foarte generos și de aceea m-am decis, după multe ezitări, să mă prezint in fața
acestui for, cu o incercare de recapitulare a unei vieți care mă umple de mirare.
Dacă profesorii mei nu și-au ținut discursul de recepție, am mers la
discursurile profesorilor profesorilor mei, ale celor pe care-i consider un fel de
bunici spirituali. Surpriza nu a lipsit nici aici, dar ea a fost una plăcută, plină de
semnificații.
In acele vremuri, cultura romanească avea o anumită unitate. Disciplinele nu
erau incă ferm constituite iar dialogul lor era modul normal de existență.
Inginerului, matematicianului și pedagogului Petrache Poenaru, care iși
consacrase discursul de recepție, rostit in anul 1871, lui Gheorghe Lazăr și școlii
romanești, i-a răspuns scriitorul George Sion. Fizicianului, chimistului și
matematicianului Emanoil Bacaloglu, care vorbise la 1880 despre calendar, i-a
răspuns scriitorul și inginerul Ion Ghica. Discursului despre Spiru Haret, rostit
de Gheorghe Å¢ițeica in 1914, i-a răspuns fizicianul și meteorologul Ștefan C.
Hepites. In 1933, compozitorul George Enescu iși prezintă discursul despre
scriitorul Iacob Negruzzi și despre intrarea muzicii la Academia Romană iar
răspunsul este dat de matematicianul Gheorghe Å¢ițeica. In 1936, matematicianul
Dimitrie D. Pompeiu iși consacră discursul chimistului Petru Poni și medicului
Ioan Cantacuzino, iar răspunsul este dat de un alt medic, Gheorghe Marinescu.
Putem recupera acest dialog al disciplinelor?
Frumoase vremuri! Iată insă că acum ne aflăm intr-o perioadă in care, din cu
totul alte motive decat cele care explică situația din urmă cu o sută ani, dialogul
disciplinelor se impune ca o necesitate majoră. Ați văzut insă cată mirare a
produs, in urmă cu cațiva ani, răspunsul dat de un matematician la discursul
rostit in această aulă de un critic literar. Disciplinele au proliferat peste măsură
și uneori se uită că valoarea lor culturală este dată și de capacitatea lor
comunicațională. Discursul de recepție al unui matematician nu se adresează
numai colegilor săi de breaslă, ci intregii comunități academice. Nu ascund că
am fost tentat de a invita pe un coleg dintr-o altă secție să-mi dea răspunsul; dar
a invins dorința de a mă adresa cuiva care este martor de multe decenii la
itinerarul meu spiritual și care are la activul său o remarcabilă operă de creație,
in bună măsură interdisciplinară.
A căzut in desuetudine discursul de recepție?
Trebuie totuși să ne intrebăm dacă discursul de recepție, in forma sa
tradițională, mai este actual. După cum ar fi cazul să ne intrebăm de ce nu se
mai practică decat rareori lecția de deschidere la cursurile universitare. Am
asistat, in această Academie, la splendide discursuri de recepție ale unor membri
de onoare din străinătate, in ciuda faptului că pentru ei statutul nu prevede acest
discurs. Cine poate uita prezența in această aulă a lingvistului Eugenio Coșeriu
sau a scriitorului Jean Lefevre D”™Ormesson? Este mai important momentul
titularizării decat cel al primirii in Academie? Dacă răspunsul este negativ „“ și
poate că acesta este cazul „“atunci n-ar trebui ca momentul primirii in Academie
să fie și cel al discursului de recepție (cel puțin pentru a fi consecvenți cu
denumirea acestui discurs)?
Duminica viitoare, partea a II-a a acestui discurs.
https://www.conteledesaintgermain.ro/singuratatea-matematicianului/12-12-2010Lecturi impartasiteAcademia Romana,Caius Iacob,Grigore Moisil,matematician,Singuratatea matematicianului,Solomon MarcusExistă puține lucruri în viața mea cu care să mă mândresc plenar, fără teama că le-am înfrumusețat cu note de subiectivism. Unul dintre acestea este că am făcut Facultatea de Matematică a Universității București. Observați că nu am infatuarea să afirm că sunt matematician, acesta fiind un titlu aproape...Contele de Saint Germain de Saint Germainsaintgermain66@yahoo.comAdministratorContele de Saint GermainRelated Posts
Comentarii prin Facebook:
Hehehe, draga domnule conte, as fi jurat din felul cum scrieti ca sunteti cu mult mai tanar decat cineva care sa-i fi apucat ca profesori pe cei pe care ii mentionati.
„La solitudine dei numeri primi” (Paolo Giordano)
Un roman interesant tocmai potrivit pentru seri de iarna grea sau dupa-amieze de veri prea calduroase.
Cartile lui Solomon Marcus din domeniul lingvisticii matematicii si al aplicatiilor metematice in teoria literaturii au coincis cu un moment fast de sincronizare a cercetarilor de la noi cu cele din Occident. Din pacate, respectivul moment (1965 – 1971) n-a tinut prea mult, iar sincronizarea intarzie sa se reia pana si acum, la 40 de ani distanta. E drept, azi cine vrea sa faca cercetare de varf in domeniile respective nu mai sta in Romania, unde nu exista nici macar o catedra de lingvistica teoretica.