Scorul acestui articol
[Total: 1 voturi. Media: 1]

Privind la valul de ipocrizie care inundă clasa politică din România atunci când vine vorba de justiție, simți că subiectul ascunde mize mult mai viscerale și mai puțin filozofice decât cele nobile, declarate oficial.

Primul care a introdus o terminologie obsesiv – amenințătoare și culpabilizantă în legătură cu noua sa jucărie, așa numita „justiție independentă”, a fost Traian Băsescu.
„Penali, pușcăriabili, infractori, cătușe”, sunt doar câteva dintre laitmotivele de tinichea pe care fostul președinte a ales să le zdrăngănească cu o fervoare patologică, pentru a impresiona poporul și a-și înfricoșa inamicii.
Apoi, cu un fanatism mengelean, și-a experimentat noul instrument de tortură pe toți cei ce-l enervau peste măsură.
Așa cum rinocerii nasc rinoceri, barbarii nasc barbari. Ce altceva putea ieși din violentul și primitivul Traian Băsescu, sprijinit orbește de ovariana Monica Macovei, decât niște violente și primitive instituții.
SRI, într-o tsunamică depășire de atribuții, a transformat unica sa menire legală, colectarea de informații, în adjuvant pentru ceva mult mai ambițios și mai nedemocratic: controlarea și manipularea procurorilor și judecătorilor de la instanțele supreme și, prin aceștia, a elitei politice decizionale, în sprijinul intereselor sale oculte.
DNA este paravanul instituțional al SRI. Asigură aparența de legalitate a actului de justiție în materie procedurală, pune în aplicare întocmai și la momentul ordonat deciziile de urmărire penală, de arestare preventivă sau, la extrema opusă, de mușamalizare, stabilite de SRI. Există numeroase mărturii (procurorii Ciurea și Iacobescu printre alții) că generalul Coldea era aproape nelipsit din biroul doamnei Kovesi atunci când se discutau cazuri sensibile și căi de urmat de către DNA. Ce căuta el acolo, atât de frecvent, dacă nu să se asigure că această corect supranumită „secție penală a SRI” nu mișcă în front mai mult decât îi permite lesa?
Tandemul SRI – DNA se dovedește, prin cruzimea ostentativă a multor gesturi din ultima vreme, mecanismul bielă – manivelă al unei justiții discreționare, setată nu să corecteze ci să mutileze demnitatea umană.
Târârea cu cătușe prin fața camerelor de luat vederi, scurgerea în presă a unor informații aparent compromițătoare (fragmente de interceptări selectate tendențios, scoase din context), transformarea arestării preventive din excepție în regulă, condițiile degradante din penitenciare, sentințele stupefiante ale ÎCCJ care condamnă nu pe probe ci pe impresii, iată tot atâtea dovezi de justiție samavolnică.
Ori, în aceste condiții, când realitatea oferă infinit mai multe dovezi de barbarie decât cele pomenite în mare viteză mai sus, de ce am fi obligați să avem încredere în „justiția lui Băsescu”? De ce să ne batem joc de adevăr și să repetăm papagalicește „justiție independentă, justiție independentă” când vedem cu ochii noștri că exact aceleași instituții, aceiași justițiari de azi, au ținut 5 ani ascunse prin sertare dosarele fierbinți, cu decont infracțional la Traian Băsescu? Când în numai două ore (e adevărat, ore de turbată revanșă) SRI + DNA o îngroapă pe Elena Udrea în șase cereri de judecare și arestare preventivă adresate parlamentului?
Nu are rost să mai insist. Lucrurile sunt clare și bine știute. Doar orbii sau fundamentaliștii de o anumită orientare neagă că le-ar vedea. Și atunci cui să folosească fanatismul acelor voci cu impact, care nu obosesc în a ne bombarda până la exasperare cu două sintagme demagogice: „justiție independentă” și „încredere în justiție”?
Iată, președintele Iohannis! Nu dă semne că ar încerca să facă lumină în problema Coldea, în schimb reverberează dezamăgitor îndemnurile revanșarde ale lui Traian Băsescu ca parlamentarii să aprobe fără crâcnire toate cererile de urmărire penală formulate de parchete. Deși constituția le dă dreptul parlamentarilor români de a spune NU dacă așa le dictează conștiința, Klaus Iohannis și o întreagă echipă de isonari ai predicatorilor de peste ocean încearcă să le anuleze senatorilor și deputaților români acest drept și această opțiune, repet, constituțională, de dragul de a primi binecuvântări și lingușiri în limba engleză.
A fost stânjenitor spectacolul oferit în senat de Varujan Vosganian. Frica este omenească dar exhibarea ei imploratoare crispează asistența și îl micșorează pe autor. Pe de altă parte insă, domnul Vosganian era cât se poate de îndreptățit să nu aibă încredere în justiția română, să nu se dea pe mâna ei fără rezistență. După numeroase precedente de încarcerare politică, precum cazurile Năstase și Remeș, după modul în care a fost executat sumar Dan Voiculescu, fără a i se acorda nici măcar accesul elementar la autoapărare, de ce ar fi sperat Varujan Vosganian într-o judecată dreaptă? Să-l pui la stâlpul infamiei pentru că nu se livrează de bunăvoie unui jertfelnic în care nu crede, mi se pare o ipocrizie fără margini.
Primul lucru pentru a îndrepta un rău este să-l recunoști. A numi „justiție independentă” ceea ce, până mai ieri, a fost instrumentul de tortură folosit de Traian Băsescu împotriva inamicilor săi, înseamnă a încuraja abuzul și barbaria.
Dacă vrem cu adevărat o justiție independentă, obiectivă, recuperatoare de materie umană utilă societății, trebuie mai întâi să recunoaștem impostura fenomenului care astăzi se împăunează cu acest nume. Și care, de fapt, se manifestă ca un veritabil pluton de execuție.
A accepta acest adevăr, cu asupra de măsură dovedit, este primul pas spre o șansă reală de însănătoșire. Dacă nu, vom fi condamnați să lâncezim în balta pestilențială a imposturii și surogatelor, dimpreună cu președintele Iohannis care atrăgea just (dar, se pare, ipocrit) atenția justiției că nu trebuie să se creadă și nici să se comporte ca o supraputere.
Nu vreau să accept că obiectivul de țară al României deceniului 2015 „“ 2025 ar putea fi depășirea tuturor recordurilor în materie de ascultat telefoane și spionat calculatoare. O republică a procurorilor ar însemna cea mai funestă ironie pe care ne-ar putea-o rezerva istoria, ca pedeapsă că n-am fost în stare să învățăm nimic din trecutul apropiat.

Contele de Saint GermainEditorialeAdrian Nastase,Dan Voiculescu,DNA,Elena Udrea,Florian Coldea,ICCJ,incredere in justitie,justitie independenta,Klaus Iohannis,Monica Macovei,penali,procurorii Ciurea si Iacobescu,puscariabili,Remes,republica procurorilor,SRI,Varujan VosganianPrivind la valul de ipocrizie care inundă clasa politică din România atunci când vine vorba de justiție, simți că subiectul ascunde mize mult mai viscerale și mai puțin filozofice decât cele nobile, declarate oficial. Primul care a introdus o terminologie obsesiv - amenințătoare și culpabilizantă în legătură cu noua sa...Blog politic si polemic