Cultura lui “Am greşit, îmi cer scuze” la români

  Scris pe Motto Prin recunoaşterea greşelii spiritele bărbăteşti se înalţă şi se întăresc.  (Johann Wolfgang von Goethe) Atitudinea românului statistic faţă de greşeală depinde de  autorul acesteia si nu de gravitatea ei. Dacă el personal a greşit, încearcă să o redefinească până la a o transforma intr-o virtute. Dacă a greşit un apropiat (prieten sau rudă), încearcă să o plaseze în cârca altcuiva. Dacă a greşit un indiferent sau un duşman, este necruţător. Să verificăm pe dl. Cărtărescu. El nu recunoaşte că ar fi greşit când a mizat pe Băsescu şi s-a înrolat în armata acestuia propulsându-l în jilţul din care binele şi răul se pot face la superlativ. Cel mult dă de înţeles că a fost puţin naiv, puţin idealist şi cum se cuvine de anticomunist. Faţă de haosul actual din ţară, pe care începe să-l recunoască drept efectul unor greşeli, vinovat nu îl  găseşte pe Băsescu (puţin…
continuare...

Cruciatul Pleşu atacat cu praştia de eretici

  (postat în Adevărul din data de , la articolul lui Andrei Pleşu “Despre curaj”,                      cu referire şi la articolul lui Andrei Pleşu din Dilema Veche “Cine pe cine beşteleşte”, ) Este limpede că pe Andrei Pleşu l-au lăsat nervii. Nu la modul trivial al forumiştilor, al nubilei ţanţoşe fără statut, ci la modul elevat al plinului care vrea să dezintegreze din vorbe golul. Al plinului de sine sufocat de indignarea descoperirii că uneori, adesea, golul de îndreptăţire îl ridiculizează prin substanţialitate. Iniţial am crezut că răbufnirea sa, urât mirositoare, de infatuare corcită pe ciocoism, publicată în Dilema Veche sub titlul “Cine pe cine beşteleşte?” este efectul secundar al vreunei indigestii balonante. Nu eram obişnuit să întâlnesc la AP atâta prostituare stilistică prin adjectivită sudalmică la adresa unor voci incomode: “fierea meschină, previzibilă a unor idiosincrasii mlăştinoase”, „cohortă de lătrători isterici”, „umorile sumbre”, „Autorul, mai curînd placid şi ,…
continuare...

Andrei Pleşu şi umbrele sale

  (Postat pe in Dilema Veche la editorialul lui Andrei Pleşu “Ce nu trebuie să spună un preşedinte”, ce poate fi citit accesând linkul: )   Textele lui Andrei Pleşu degajă energie pozitivă. Asta, în bună măsură, datorită luminozităţii lor. Dar în acelaşi timp şi incită, proiectând când trebuie umbre subtile, care nasc un fel de voluptate voaieristă. Articolul de faţă dezvoltă curiozităţi din acest registru. Aplică tuşe gri pe portretul până acum solar al preşedintelui. Ne vom da seama dacă sunt ceea ce par sau doar nişte cearcăne afectuos plasate sub doi ochi trişti propuşi compasiunii, doar atunci când timpul ne va permite accesul la întreg tabloul pe care domnul Pleşu îl completează periodic prin editorialele sale. De aceea nu mă entuziasmez. Deşi tentaţia există. Pentru că ar fi suficient, de exemplu, un addendum prin care autorul să ne asigure că, în pofida atâtor spuse de nespus de către…
continuare...

Spiritism şi pornografie

(publicat pe ) - Cine e pentru? – răzbate, din anticamera gheenei, vocea subversivă, cu intonaţie de cartier, a Robertei Anastase. În dreapta ei, secundul la manşă în acest picaj spre dezonoare, Sever Voinescu, speră să inducă rarefiatei audienţe pactizarea cu turpitudinea. Smuceşte violent stânga-n sus, ca un înotător la stilul “spate”. E atât de crispat  când îşi lansează votul pe orbită încât parcă şi-ar apăra barbişonul de un brici justiţiar, destinat anatemizării prin epilare. - 150 pentru, 7 abţineri, 3 contra – îi informează Roberta, asupra propriei lor prestaţii, pe cei 90 de prezenţi dimpreună cu fantomele ce bântuiau la acea oră Casa Poporului. Glasul nu-i tremură, privirea nu-i şovăie, obrazul nu i se împurpurează. Personifică infractoarea perfect dezinvoltă. Până şi pe Sever îl descumpăneşte atâta autentică nesimţire, atâta eficienţă spiritistă la o persoană altfel artificială şi debordând de materie. Energica lui mâna electoare coboară parkinsonian în gelul frezei,…
continuare...

Atenţie, Mihăieş! Batista la nas!

Comentariu la articolul lui M. Mihaies, intitulat "Ponta = Ilici + Chucky" si publicat in EVZ din ce poate fi vizualizat la adresa: Nu prea am timp azi să mă ocup de poluţiile lui Mihăieş. Totuşi, câteva idei, scrise cu batista la nas, nu s-au lăsat reprimate. Trăind foarte mult virtual, în pseudorealitatea fantasmelor sale de Caţavencu la curtea jupânului cu damă bună şi blondă (ce dacă artificială), individului i se întâmplă compensatoriu, mai ales după weekenduri exagerat proteice, ca aşternutul cocoloşit sub el să-i transmită fierbinţeală de crupă năduşită de adversar politic. Se simte atunci viril, stăpân, sfichiuind cu pintenii, iscând nechezături de îndârjită supunere. Astfel climaxul e gata şi, de aici, poluţia. Cineva cu respect pentru higienă dar şi cu simţ al umorului, voaieristul şef de la ICR, a avut ideea de a-i plasa sub fund, înainte de culcare, în loc de muşama, un exemplar din Ev. Z.…
continuare...

Judeţul diasporei româneşti

(Aceasta este o scrisoare care face parte dintr-un serial. Pentru a parcurge în ordinea cuvenită episoadele, trebuie să începeţi prin a citi postarea: “În dialog cu diaspora”) De când l-a reînscăunat pe Traian Băsescu la Cotroceni, diaspora românească  se crede tot mai îndreptăţită să dea lecţii de viaţă celor de-acasă. Ea cunoaşte mai bine decât noi situaţia din ţară şi şi-a făcut un obicei din a utiliza forumurile deschise în media naţională  pentru a-i urechea cu ciocoiască superioritate pe neghiobii care nu au emigrat încă şi care, din frustarea generată de incapacitatea lor de dezrădăcinare, s-au pornit ca nişte bezmetici, sub îndemnurile manipulatoare ale nostalgicilor comunişti, să-l atace pe preşedinte. În timpul ăsta, efectele noului mandat  Băsescu încununat cu perpetuarea portocaliilor la toate comenzile şi gurile de oxigen ale ţării, ne copleşesc şi ne sufocă. De la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, România nu a fost în pericol mai…
continuare...