Cărtărescu: între vorbe şi fapte

  (Comentariu postat la articolul lui M. Cărtărescu din EVZ din 08 oct. 2010 intitulat  “O nedreptate”, ce poate fi citit accesând linkul ) “Nici Dimov, nici Gellu Naum, nici Radu Petrescu, nici Mircea Horia Simionescu, nici Mircea Ivănescu, nici cei mai mulţi optzecişti n-au vorbit direct împotriva sistemului, căci a vorbi direct era sinucidere . Ei au preferat să reziste în felul lor specific: scriindu-şi cărţile, nefăcând concesii, nealăturându-se corului de delatori şi cântăreţi ai regimului.” Din acest citat rezultă mesajul subliminal al articolului dlui. Cărtărescu: “n-am făcut mai mult pentru că mi-era frică”. Domnia sa nu spune: “ei au preferat să LUPTE în felul lor specific” ci “ei au preferat sa REZISTE în felul lor specific”. Deci în mentalitatea sa de atunci, ca şi de acum, miza era una personală şi nicidecum una naţională. Asta cred că-i reproşează şi Herta Muller: că nu a ieşit la luptă, că…
continuare...

Inadaptatul (?) Liiceanu

  Scris pe data de De când lumea, curvele de vocaţie s-au bucurat de mai multă înţelegere decât cele de conjunctură. Reversul armonizator este insă că, pentru rafinaţi, delicatese au fost mereu considerate ultimele. Nu l-aş suspecta  pe dl. Băsescu de prea mult rafinament dar, performanţa sa de a strange într-un buchet spectaculos câţiva intelectuali “delicatese” şi de a le induce acestora, prin abile pase iluzionistice, elanul de a se metamorfoza liber consimţit din buchet artistic în pămătuf domestic pentru toaletarea părţilor sale intime, mai ales pe vremuri de deranjamente stomacale, merită semnalată. Alături de Patapievici şi Cărtărescu, în buchetul pămătuf s-a evidenţiat prin efectele sale dulceag - dezodorizante şi Gabriel Liiceanu, în scene antologice precum aceea a acceptării cu un zâmbet oleaginos a înaltei autocritici prezidenţiale cum că şcoala românească produce tâmpiţi. Când un “filozof”, un “gânditor”, “nu înţelege să-şi cauterizeze simţul etic” (ci şi-l extirpează, de-a dreptul, pentru…
continuare...

Cultura lui “Am greşit, îmi cer scuze” la români

  Scris pe Motto Prin recunoaşterea greşelii spiritele bărbăteşti se înalţă şi se întăresc.  (Johann Wolfgang von Goethe) Atitudinea românului statistic faţă de greşeală depinde de  autorul acesteia si nu de gravitatea ei. Dacă el personal a greşit, încearcă să o redefinească până la a o transforma intr-o virtute. Dacă a greşit un apropiat (prieten sau rudă), încearcă să o plaseze în cârca altcuiva. Dacă a greşit un indiferent sau un duşman, este necruţător. Să verificăm pe dl. Cărtărescu. El nu recunoaşte că ar fi greşit când a mizat pe Băsescu şi s-a înrolat în armata acestuia propulsându-l în jilţul din care binele şi răul se pot face la superlativ. Cel mult dă de înţeles că a fost puţin naiv, puţin idealist şi cum se cuvine de anticomunist. Faţă de haosul actual din ţară, pe care începe să-l recunoască drept efectul unor greşeli, vinovat nu îl  găseşte pe Băsescu (puţin…
continuare...

Cruciatul Pleşu atacat cu praştia de eretici

  (postat în Adevărul din data de , la articolul lui Andrei Pleşu “Despre curaj”,                      cu referire şi la articolul lui Andrei Pleşu din Dilema Veche “Cine pe cine beşteleşte”, ) Este limpede că pe Andrei Pleşu l-au lăsat nervii. Nu la modul trivial al forumiştilor, al nubilei ţanţoşe fără statut, ci la modul elevat al plinului care vrea să dezintegreze din vorbe golul. Al plinului de sine sufocat de indignarea descoperirii că uneori, adesea, golul de îndreptăţire îl ridiculizează prin substanţialitate. Iniţial am crezut că răbufnirea sa, urât mirositoare, de infatuare corcită pe ciocoism, publicată în Dilema Veche sub titlul “Cine pe cine beşteleşte?” este efectul secundar al vreunei indigestii balonante. Nu eram obişnuit să întâlnesc la AP atâta prostituare stilistică prin adjectivită sudalmică la adresa unor voci incomode: “fierea meschină, previzibilă a unor idiosincrasii mlăştinoase”, „cohortă de lătrători isterici”, „umorile sumbre”, „Autorul, mai curînd placid şi ,…
continuare...

Andrei Pleşu şi umbrele sale

  (Postat pe in Dilema Veche la editorialul lui Andrei Pleşu “Ce nu trebuie să spună un preşedinte”, ce poate fi citit accesând linkul: )   Textele lui Andrei Pleşu degajă energie pozitivă. Asta, în bună măsură, datorită luminozităţii lor. Dar în acelaşi timp şi incită, proiectând când trebuie umbre subtile, care nasc un fel de voluptate voaieristă. Articolul de faţă dezvoltă curiozităţi din acest registru. Aplică tuşe gri pe portretul până acum solar al preşedintelui. Ne vom da seama dacă sunt ceea ce par sau doar nişte cearcăne afectuos plasate sub doi ochi trişti propuşi compasiunii, doar atunci când timpul ne va permite accesul la întreg tabloul pe care domnul Pleşu îl completează periodic prin editorialele sale. De aceea nu mă entuziasmez. Deşi tentaţia există. Pentru că ar fi suficient, de exemplu, un addendum prin care autorul să ne asigure că, în pofida atâtor spuse de nespus de către…
continuare...

Spiritism şi pornografie

(publicat pe ) - Cine e pentru? – răzbate, din anticamera gheenei, vocea subversivă, cu intonaţie de cartier, a Robertei Anastase. În dreapta ei, secundul la manşă în acest picaj spre dezonoare, Sever Voinescu, speră să inducă rarefiatei audienţe pactizarea cu turpitudinea. Smuceşte violent stânga-n sus, ca un înotător la stilul “spate”. E atât de crispat  când îşi lansează votul pe orbită încât parcă şi-ar apăra barbişonul de un brici justiţiar, destinat anatemizării prin epilare. - 150 pentru, 7 abţineri, 3 contra – îi informează Roberta, asupra propriei lor prestaţii, pe cei 90 de prezenţi dimpreună cu fantomele ce bântuiau la acea oră Casa Poporului. Glasul nu-i tremură, privirea nu-i şovăie, obrazul nu i se împurpurează. Personifică infractoarea perfect dezinvoltă. Până şi pe Sever îl descumpăneşte atâta autentică nesimţire, atâta eficienţă spiritistă la o persoană altfel artificială şi debordând de materie. Energica lui mâna electoare coboară parkinsonian în gelul frezei,…
continuare...