Cu domnul Mihăieş la psihiatru

  (Comentariu scris la articolul lui M. Mihăieş din EVZ, 25 oct. 2010, intitulat “ Jurnalism, numele tău e nemernicie”, ce poate fi citit accesând linkul ) (Freud: “tendinţele sau dorinţele profunde ale individului vin în conflict cu convingerile sale morale şi sunt alungate în subconştient, de unde tind să reapară sub o formă travestită”.) Dl. Mihăieş, prin ce şi cum scrie în aşa zisele sale editoriale, ne transmite tot mai des simptome in loc de idei.  De aceea voi apela şi la puţină psihanaliză în completarea  analizei pe text. Temele alese de MM par a avea, în ultima vreme, profunde explicaţii freudiene. Dotat de la natură cu un viguros caracter cameleonic, a încercat cu obstinaţie, mai ales de când unii interesaţi i-au dat iluzia că ar putea fi confundat cu un intelectual subţire, să-şi alunge în subconştient  toate atributele  rele venite la pachet cu caracterul: superficialitatea, oportunismul, geometria variabilă…
continuare...

Mitlauferul Liiceanu

  (Scris pe 2010) Când una dintre temele propuse de dna. Muller este “raportul dintre intelectualitate şi dictatură”, când, spune dânsa, “intelectualii în loc să fie vocea naţiunii împotriva dictaturii, s-au închis în turnul lor de fildeş, devenind "tovarăşi de drum" sau complici ("mitläufer") ai regimului comunist”, cum de tocmai dl. Liiceanu este îndreptăţitul de a o intervieva la Ateneu? Nu este asta o cinică ironie? Nu i-o fi fost măcar un pic de ruşine? Ceea ce se întâmplă azi în România reprezintă o tentativă clară de instaurare a unui regim dictatorial. Sigur, nu unul comunist, dar ce importanţă mai are culoarea dictaturii, dacă este roşie sau portocalie, atunci când toate puterile statului sunt om cu om, dosar cu dosar, şantaj cu şantaj, acaparate de un lider şi camarila sa: Parlamentul, Serviciile Secrete, Guvernul, Curtea Constituţională, Televiziunea Naţională – într-o singură mână. În aceste condiţii, apropo de tema doamnei Muller,…
continuare...

Intelectualii alibiurilor

  ( Comentariu postat la articolul lui M. Cărtărescu din EVZ, 29 oct. 2010, intitulat “Un costum gol în fruntea mulţimii”, ce poate fi citit accesând linkul  ) (“Aceştia sunt românii „obiectivi", care aleg întotdeauna să nu se lupte cu răul pentru că binele are şi el defectele lui, dacă stai să le cauţi atent” – Alina Mungiu Pippidi) Ţara e bolnavă în fază terminală. După un cancer iniţiat la Cotroceni, metastazele s-au generalizat: la Interne, la Finanţe, la Apărare, la Învăţământ, la Sănătate, la Dezvoltare, la Parlament, la toate Consiliile Judeţene, oriunde mai e ceva de furat. Anticorpii, câţi au mai rămas (opoziţie politică, sindicate, societate civilă), bâjbâie bezmetic printre ruine, unii mai încercând un rânjet de luptă, ca nişte câini în lanţ încolţiţi de hoţi cu bâte, cei mai mulţi căutând disperaţi un pat de veci cu acces la perfuzii. Buletin medical. Românii mor de-a-n picioarelea, palizi şi…
continuare...

Cărtărescu: între vorbe şi fapte

  (Comentariu postat la articolul lui M. Cărtărescu din EVZ din 08 oct. 2010 intitulat  “O nedreptate”, ce poate fi citit accesând linkul ) “Nici Dimov, nici Gellu Naum, nici Radu Petrescu, nici Mircea Horia Simionescu, nici Mircea Ivănescu, nici cei mai mulţi optzecişti n-au vorbit direct împotriva sistemului, căci a vorbi direct era sinucidere . Ei au preferat să reziste în felul lor specific: scriindu-şi cărţile, nefăcând concesii, nealăturându-se corului de delatori şi cântăreţi ai regimului.” Din acest citat rezultă mesajul subliminal al articolului dlui. Cărtărescu: “n-am făcut mai mult pentru că mi-era frică”. Domnia sa nu spune: “ei au preferat să LUPTE în felul lor specific” ci “ei au preferat sa REZISTE în felul lor specific”. Deci în mentalitatea sa de atunci, ca şi de acum, miza era una personală şi nicidecum una naţională. Asta cred că-i reproşează şi Herta Muller: că nu a ieşit la luptă, că…
continuare...

Inadaptatul (?) Liiceanu

  Scris pe data de De când lumea, curvele de vocaţie s-au bucurat de mai multă înţelegere decât cele de conjunctură. Reversul armonizator este insă că, pentru rafinaţi, delicatese au fost mereu considerate ultimele. Nu l-aş suspecta  pe dl. Băsescu de prea mult rafinament dar, performanţa sa de a strange într-un buchet spectaculos câţiva intelectuali “delicatese” şi de a le induce acestora, prin abile pase iluzionistice, elanul de a se metamorfoza liber consimţit din buchet artistic în pămătuf domestic pentru toaletarea părţilor sale intime, mai ales pe vremuri de deranjamente stomacale, merită semnalată. Alături de Patapievici şi Cărtărescu, în buchetul pămătuf s-a evidenţiat prin efectele sale dulceag - dezodorizante şi Gabriel Liiceanu, în scene antologice precum aceea a acceptării cu un zâmbet oleaginos a înaltei autocritici prezidenţiale cum că şcoala românească produce tâmpiţi. Când un “filozof”, un “gânditor”, “nu înţelege să-şi cauterizeze simţul etic” (ci şi-l extirpează, de-a dreptul, pentru…
continuare...

Cultura lui “Am greşit, îmi cer scuze” la români

  Scris pe Motto Prin recunoaşterea greşelii spiritele bărbăteşti se înalţă şi se întăresc.  (Johann Wolfgang von Goethe) Atitudinea românului statistic faţă de greşeală depinde de  autorul acesteia si nu de gravitatea ei. Dacă el personal a greşit, încearcă să o redefinească până la a o transforma intr-o virtute. Dacă a greşit un apropiat (prieten sau rudă), încearcă să o plaseze în cârca altcuiva. Dacă a greşit un indiferent sau un duşman, este necruţător. Să verificăm pe dl. Cărtărescu. El nu recunoaşte că ar fi greşit când a mizat pe Băsescu şi s-a înrolat în armata acestuia propulsându-l în jilţul din care binele şi răul se pot face la superlativ. Cel mult dă de înţeles că a fost puţin naiv, puţin idealist şi cum se cuvine de anticomunist. Faţă de haosul actual din ţară, pe care începe să-l recunoască drept efectul unor greşeli, vinovat nu îl  găseşte pe Băsescu (puţin…
continuare...
Facebook Auto Publish Powered By : XYZScripts.com