Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

Moartea lui Adrian Păunescu mi-a redeșteptat nevoia de Andrei Pleșu.  De un anume Andrei Pleșu.

Nu pentru că numele lor au aceleași inițiale ci pentru că, percepuți oarecum la antipozi în epocă, mi-au furnizat argumente de echilibru în cascadoriile mele de supraviețuire onestă de dinainte de „™89.

De vreo doi ani incoace m-am înrolat voluntar, din exasperare,  într-un război cu incredibila renaștere a stafiei totalitarismului. De data asta un totalitarism modificat genetic, de esență priapică, impus de o mână de nesățioși violatori de constituție, morală,  drepturi cetățenești și buget național.

În ranița corespondentului de front care am devenit, am îngrămădit revolte, frustrări, scepticism, iar, ca muniție, verbe contondente, sarcasme și necruțare față de lubricii, în permanent și declasant orgasm, ai violului național.

A fost și este un vârtej, în care adesea l-am prins și pe Andrei Pleșu, vârtej iscat de suflul și balistica ripostelor mele la articole și atitudini publice imorale, diversioniste, scandaloase, lansate de pe baricadele adverse.

Azi, după revelația de care am pomenit la început, simt că Andrei Pleșu a căzut, într-un fel, victimă colaterală a comentariilor mele aspre de până acum. El îmi apărea în vizorul armei nu din față, din orizontul cătării, de-acolo unde se coagula răul, ci din spate, din memoria mea afectivă, unde ar fi trebuit să fie un aliat, ca altădată, și nu era.

Această explicație nu trebuie luată ca o formă de retractare a reproșurilor pe care i le-am adus în timp dlui. Pleșu ci doar ca o repoziționare a mea față de acele reproșuri. Îndreptățirea lor, cel puțin în CSJ-ul logicii mele, există.  Doar că  le-am prezentat ca venind de la un observator rece către un aservit cu intermitențe. Acum rectific: ele vin de la un cetățean, din nou încolțit de viață, ca înainte de „™89,  către un verificat, pe-atunci, depresurator de suflete.

Voi continua să fiu critic cu AP. Chiar în cele ce urmează. Dar pe alt ton și cu alte sentimente, pentru că am nevoie de el „pe pământ nu în gând”, pentru că în agenda mea săptămânală zilele de marți și sâmbătă, când îi apar editorialele, tocmai au fost colorate cu roșul sărbătorii, pe termen nelimitat.

Un lucru pe care nu îl pricep la AP este cum își alege subiectele editorialelor.  Face mai întâi o degustare virtuală, un casting, cu mai multe subiecte defilând în ținută de zi, de seară și de budoar, până când simte o pișcătură metafizică și atunci zice „ăsta”, sau cum? Că nu se atinge de tema Păunescu acum, când toate gloabele s-au apucat să tropăie în jurul ei, învăluind-o într-o pâclă irespirabilă, e de înțeles. Dar să dedici un articol întreg, intitulat, pe bună dreptate, „Nimic important” lui Lucian Mândruță când, pe lista realităților ireale pe care le trăim, există cel puțin una de paroxistică umilire națională pe care n-ai comentat-o, deși mulți o așteptau de la tine, tâlhăria din Parlament cu Anastase și Voinescu pe post de Bonnie and Clyde, este chiar perplexant.

Sau poate nu tocmai, dacă ne reamintim că domnul „Clyde” își continuă nestingherit evoluțiile literare în Dilema Veche, asimilându-i-se numărarea de fantome votante din Casa Poporului cu un gest de înaltă spiritualitate.

Contele de Saint GermainEditorialeandrei plesu,Dilema Veche,paunescuMoartea lui Adrian Păunescu mi-a redeșteptat nevoia de Andrei Pleșu.  De un anume Andrei Pleșu. Nu pentru că numele lor au aceleași inițiale ci pentru că, percepuți oarecum la antipozi în epocă, mi-au furnizat argumente de echilibru în cascadoriile mele de supraviețuire onestă de dinainte de '™89. De vreo doi ani...Blog politic si polemic