Scorul acestui articol
[Total: 69 voturi. Media: 4.5]

 

Complexații sunt o specie aparte de comparatori. Mereu cu terezia la ei, cu propria persoană în unul din talere și cu restul lumii în celălalt, suferă frustrări profunde și caută compensații dintre cele mai infame ori de câte ori ies în deficit.

Complexele sunt ca nişte boli produse de viruşi. Complexul înălțimii mici, prin care s-a încercat să se explice cruzimea unor piticanii ce au însângerat istoria, ori complexul sărăciei, care a umplut lumea de țoape parvenite, iată primele exemple care îmi vin acum în minte cu eroi din lumea complexaţilor de care ne lovim la tot pasul. Le invoc pentru că îmi permit să mă apropii mai natural şi fără multă introducere de un raționament pe care vreau să vi-l împărtășesc.

Joi seara, în intervalul primetime-ului, am dat, pienând, peste emisiunea de la DIGI24 la care era invitat Cristian Tudor Popescu.  Vă mărturisesc că, în 90% din cazurile în care cad peste acest personaj, trec repede mai departe cu același sentiment de ușurare pe care îl am atunci când scap, prin aceeași metodă, de capcana vreunui canal cu manelişti.

De data asta, însă, am rămas pironit pe imaginea ce mi se arăta, deoarece aveam privilegiul să văd în direct și fără retușuri de montaj un om cu o natură deloc comică schimonosindu-se ca toți dracii. CTP înfiera inițiativa unor parlamentari PSD de a atinge cu legea grațierii și anumite fapte de corupție, iar acest subiect părea că răscolește în el o întreagă herghelie de împielițați. Am tăiat sonorul pentru a trece spectacolul în registrul pantomimei. Căutam astfel în mimică, dincolo de cuvinte, motorul adevărat al scălâmbăielilor protagonistului.

Ceea ce-am descoperit m-a amuzat, dar m-a și întristat în egală măsură. M-a amuzat mobilitatea facială, grotescul involuntar reușit cu perfectă naturalețe, dar m-a întristat explicația acestei naturalețe: nu aveam de-a face cu o compoziție actoricească ci cu o reflectare la exterior a unui interior contorsionat.

Ceea ce se citea pe chipul de cauciuc vulcanizat al vorbitorului era ură. Ură fluidă, împroşcată, ca la vulcanii noroioşi, prin răsuflătorile feţei, ca să elibereze fosele interiorului de o presiune de nesuportat. O formă de diaree  galbenă de suflet infect ori de vomă verde de mâncare alterată. Asistam, ce mai, la o reprezentație cu grimase ale urii, sub semnul ciorapilor încălţaţi pe dos. „Luaţi acum şi duhneala mea, că jegul l-aţi văzut”.

După acest spectacol frisonant, un fel de exhibiţionism 5D, cu sinele expus ca un ciorap murdar, ca să i se prindă şi dimensiunea olfactivă, m-am întrebat de unde i s-ar putea trage domnului CTP o aşa înclinare spre autodefinirea prin ură. Căci comportamentul din emisiunea de acum două seri nu este unul izolat. L-am regăsit, de nenumărate ori, în ieşiri publice ale domnului Popescu de un cinism şi de o lipsă de empatie faţă de semeni de-a dreptul patologice.  Astfel am ajuns la explicaţia complexului de inferioritate. Acest om suferă de un profund complex de inferioritate. Poartă cu el un deficit de ceva care îl complexează până la mutilare. Iar domnia sa încearcă să braveze, compensând lipsa acelui ceva prin contrariul său. Adică prin ură.

Dar contrariul cui este ura?

Şi aici se ridică vălul. Domnul CTP a avut şi are în viaţa sa un deficit de iubire. Asta rezultă printr-un raţionament elementar. Deficit de iubire, foarte dureros, trebuie să recunoaştem, pe care, printr-o reacţie comună posesorilor acestui tip de handicap,  încearcă să-l minimalizeze supralicitând pe contrariul său. Pe ură.

Ajuns aici, gândul mă duce, involuntar, spre un alt mim al urii (dar şi practicant, al acesteia, prin ceea ce scrie): Gabriel Liiceanu.

CTP, Liiceanu, deficitul de iubire şi… ura ca soluţie personală. Se potriveşte cu biografiile lor egocentrice. Soţiile, copiii au fost şi sunt elemente secundare, ba chiar împovărătoare pentru ei.

Ce ar merita mai mult, din partea noastră, astfel de oameni? Mai mult decât compasiune şi o anumită încăpăţânare în a le pune în faţă oglinzi terapeutice?

Nimic altceva.

Da, ne enervează infatuarea cu care se prezintă drept bunuri ale cetăţii şi ne vând sfaturi ipocrit – patriotice la preţ de soluţii garantate pentru un viitor mai bun.

Da, ne revoltă modul în care dispreţuiesc suferinţa altora (atunci când nu o sporesc voit, spre a-şi întreţine tonusul personal) şi ne indignează felul sentenţios în care predică despre dreptate şi adevăr, ca şi când doar prin ură şi fanatism, armele lor de bază,  se poate ajunge la acestea.

Şi da, multe altele am putea să le reproşăm. Dacă am pierde din vedere că suntem în faţa unor invalizi. A unor oameni în biografia cărora cuvântul „iubire” a fost doar ceva marginal.

Grimasele urii, la cei cu deficit de iubire în viaţa lor, nu sunt măşti construite în cabina de machiaj. Sunt eczeme, provocate de boli de suflet, ce erup periodic, precum vulcanii noroioşi.

Contele de Saint GermainEditorialecomplex de inferioritate,complexati,Cristian Tudor Popescu,deficit de iubire,Digi 24,egocentric,exhibitionism,Gabriel Liiceanu,grimasele urii,manelisti,vulcani noroiosi  Complexații sunt o specie aparte de comparatori. Mereu cu terezia la ei, cu propria persoană în unul din talere și cu restul lumii în celălalt, suferă frustrări profunde și caută compensații dintre cele mai infame ori de câte ori ies în deficit. Complexele sunt ca nişte boli produse de viruşi....Blog politic si polemic