Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]
De la o vreme, cam de pe când rigorile acestui blog m-au obligat să privesc mai atent şi mai profund spre cei despre care scriu, am început să dobândesc o capacitate nouă, pe care o consider un important câştig personal: aceea de a putea dispreţui onest pe cei care mă dezamăgesc.
Eram croit după tipare de modă veche: “să cauţi în oameni partea lor bună, nu pe cea rea” sau “ înainte de a critica pe cineva întreabă-te: oare eu sunt mai breaz?” sau “ce-ai făcut tu în viaţă ca să ai îndreptăţirea de a ridica piatra asupra unor semeni cu operă?”. Şi alte asemenea clişee preluate anume din creştinism şi impuse mefistofelic societăţii exact de discipoli scaraoţchieni, doritori să scape  prin şiretlic (cum altfel?) de acest tip de oprobiu.
Am privit vineri la Digi TV un interviu luat de Luca Niculescu, un ziarist cât se poate de frecventabil, domnului Gabriel Liiceanu. Nu găsesc cuvinte să descriu (fără a ieşi, totuşi, din convenţia civilităţii) greaţa pe care acest om, un fel de idol al meu pe vremea când scria Jurnalul de la Păltiniş şi Epistolarul, mi-a produs-o în numai câteva minute de peroraţie. Cu o intonaţie gravă, de prooroc în transă, parcurgea temele propuse cu un  subiectivism atât de trivial,  atat de iraţional, atât de unidirecţionat, încât te întrebai vrând – nevrând: de ce natură o fi miza lui, materială sau (a)morală?
Nu vreau să comentez pe fond mlădierile de lebădă neagră prin care acest hipopotam cu pielea lucind de alifii matinale încerca să-şi strecoare  parti – pris-urile politice în minţile unui public asumat ostil. Conceptele, pentru domnia sa, nu aveau nicicum valoare referenţială. Ele erau tratate ca simple jucării de plastilină pe care să le transforme, după interes, în argumente partizane. Democraţia, de exemplu, este, într-un anumit moment al interviului (când trebuie sprijinit referendumul lui Băsescu pentru unicameralul cu 300 de parlamentari) forma optimă de decizie socială. Cinci minute mai târziu, însă, aceeaşi democraţie devine “odioasa dictatură a majorităţii”, atunci când discuţia ajunge la rolul actual al parlamentului (şi nu al preşedintelui sau al CC)  de a decide asupra modificărilor la Constituţie.
Tot acest interviu nu a fost altceva decât încercare de a mistifica, de a manipula, de a confuziona cu vorbe.
După ce a făcut praf “o parte” a clasei politice de azi, acuzând-o de lipsa moralităţii, principiilor, patriotismului, inteligenţei şi viziunii, Liiceanu s-a văzut importunat de o intervenţie de bun simţ a reporterului: “atunci numiţi-ne trei politicieni în activitate pe care-i apreciaţi”.
După o ezitare necesară replierii, filozoful nostru fără operă a ales să-şi prostească în continuare ascultătorii cu generalităţi şi platitudini care să nu-l angajeze. Dar reporterul a insistat: “numiţi măcar unul”.
Şi atunci, marele gânditor, marea conştiinţă naţională, marele far pe timp de furtună, s-a înroşit în obrăjori şi a râs mânzeşte din guşiţă: “unde vrei să mă împingi, domnule?”
Ei bine, reporterul încercase să-l împingă spre (măcar) o clipă de onestitate, să-l facă să declare cu gura lui, negru pe alb, fără camuflaje şi prudente insinuări, fără pledoarii generalizante şi fonfleuri de jongleur cu vorbele, că îl apreciază, ca politician, pe Traian Băsescu.  Nu că-l iubeşte, nu că-l admiră, nu că-l slugăreşte interesat, nimic din toate astea. Ci doar că-l apreciază. Ceea ce, oricum  răzbătuse, indirect dar fără dubiu, din tot interviul de până atunci.
N-a fost chip.
Curajosul autor al manifestului “Apel către lichele” se ruşina de propria lui alegere şi prefera să mintă prin omisiune decât să fie înregistrat pentru posteritate cu o asemenea infamantă recunoaştere.
Înţelegeţi acum dece îmi permit să-l dispreţuiesc, şi nu oricum, ci onest, pe acest om?
P.S.
Incredibilă coincidenţă. Teoria sincronicităţilor loveşte din nou.
În vreme ce eu scriam cele de mai sus, Andrei Pleşu scria pe blogul său de la Adevărul cam acelaşi lucru. Evident nu referindu-se la prietenul şi egalul său întru dispreţuirea mea Gabriel Liiceanu ci la clienţi vechi de-ai domniei sale, din presă şi cultură.
Mi se pare de domeniul supranaturalului cum tocmai domnul Pleşu vine să-mi dea o mână de ajutor în ridiculizarea meritată a unui anume tip de atitudine, descriind cu vorbele dânsului acest tip de prostie.
Iată doar un fragment din articolul lui Andrei Pleşu din Adevărul de azi:
“Pînă să-ţi piardă sufletul, trufia îţi strică mintea. Am avut de multe ori prilejul să observ în ce măsură oameni inteligenţi, dăruiţi, eventual, cu însuşiri respectabile, cad, din cauza vanităţii, în cea mai neagră (şi ridicolă) specie de prostie. Vor să se pună în valoare cu orice preţ, vor succes public, vor funcţii înalte (pentru ei sau pentru ai lor) şi pentru asta ajung să se poarte ca nişte mecanisme decerebrate, să-şi saboteze propria inteligenţă şi propriul prestigiu, punîndu-se în situaţii jenante. În ultimii ani, am văzut, pe diferite canale de televiziune, dezbateri politice de-a lungul cărora intelectuali plauzibili şi mai mult decît plauzibili au ţinut să „presteze” cuminte un discurs monoton, partizan, resentimentar, sub striurile căruia nu se mai percepea nici urmă de rezonabilitate, sau, măcar, de decenţă”.

Si coincidenţa poate fi prelungită. Oare nu cumva domnul Pleşu a comis şi un autoportret scriind cele de mai sus? Ce părere aveţi?

Contele de Saint GermainEditorialeAdevarul,andrei plesu,apel catre lichele,autoportret,Digi TV,Epistolarul,Gabriel Liiceanu,Jurnalul de la Paltinis,Luca Niculescu,referendum,Traian BasescuDe la o vreme, cam de pe când rigorile acestui blog m-au obligat să privesc mai atent şi mai profund spre cei despre care scriu, am început să dobândesc o capacitate nouă, pe care o consider un important câştig personal: aceea de a putea dispreţui onest pe cei care...Blog politic si polemic