Scorul acestui articol
[Total: 2 voturi. Media: 2.5]

Natura, în absconsa ei operă, aplică două principii pe care ne permite și nouă să le observăm și să avem impresia că le înțelegem: principiul contrariilor și principiul echilibrului. Există bine dar și rău, există dragoste dar și ură, există frumos dar și urât. Axe ce contribuie la canavaua pe care ne brodăm viața, pierzându-se la un capăt în lumină iar la celălalt în întuneric. Truisme? Încă o clipă, vă rog…

Atâta vreme cât vom ființa  ca o lume cu legi fizice, cu reguli morale, cu metabolism predictibil, va trebui să acceptăm  permanenta confruntare a acestor contrarii dar și faptul că, în general, e vorba de o confruntare care nu produce  haos ci ordine. Iar ordinea înseamnă echilibru pe termen lung perturbat de scurte discontinuități de autoreglare.

Am invocat cele două principii stimulat de o aberație comportamentală  în raport cu ele, pe care am observat-o  la  anumite femei cu putere din România.

Există femei frumoase care sunt urâte. Există femei urâte care sunt iubite.

Iată deci contrarii ce, în virtutea principiilor amintite, au putut depăși starea de emulsie, contopindu-se într-o agregare armonioasă.

Aberația nu o vom semnala deci aici unde, dimpotrivă, vedem confirmare nu abatere, ci într-un alt fel de potrivire în care s-a împerecheat, pidosnic,  homosexual, răul cu răul:

există, ce oroare, și femei urâte care sunt urâte!

Elena Ceaușescu a întruchipat urâțenia unei epoci și a aprins ura unui popor. Urâtă și urâtă! Speram ca această specie să își fi pierdut, în cazarma de la Târgoviște, ultimul exemplar.

Iată că nu a fost să fie așa.

De curând,  un mefistofelic personaj de pe la noi, preocupat mai ales de a experimenta voluptățile perverse ale puterii, limitele până la care provocarea  de suferințe celorlalți poate stimula propriul extaz,  a avut ideea să extindă experimentul de la el însuși la alte persoane, dotate pentru produs chinuri.  A purces așadar la selecție. Criteriu unic: femei  din sistemul terorii pe care însuși îl construise, însemnate de  o corcire originară: aceea a urâțeniei cu răutatea.

Astfel au apărut, să sperie copiii dar și pe inamici indicați ai tartorului lor, procuroarele Monica Macovei și Oana Hăineală.

Este suficient să le analizezi chipul în momentele în care sunt posedate de experiment: buze subțiri, anti-zâmbet, priviri de camuflare, furișate,  cute adânci  pe obraji și frunte, ca șanțurile de gropi comune din fantasmele lor, și coafuri, vai Doamne, de ingenue ispite ale porturilor cu mateloți stătuți, în permisie: breton cu coadă de cal pe de o parte, lațe încrețite și înfoiate, ca șerpii Medusei, pe de altă parte.

Aceste femei, descendente estetice inconfundabile ale Anei Pauker și Elenei Ceaușescu, au reușit să strângă, în doar câteva luni de dezmăț profesional , un capital de ură populară pe care doar cel al idolului și ocrotitorului lor îl poate concura.

Eu unul, care iubesc iremediabil atât conceptul de femeie cât și materializarea lui în toate formele de circulație, estetice și stilistice,  simt că e ceva în neregulă cu cele două doamne amintite. Să fie vorba de travestiuri? Să fie vorba de avataruri din specii reptiliene?

Până la urmă cum se numesc cele ce fac apologia necuratului? Necurate? Adică murdare?

Și urâte, și urâte, și murdare…

Mda! Recunosc: am și eu limitele mele.

Contele de Saint GermainEditorialeAna Pauker,Elena Ceausescu,Medusa,Monica Macovei,Oana Haineala,uratNatura, în absconsa ei operă, aplică două principii pe care ne permite și nouă să le observăm și să avem impresia că le înțelegem: principiul contrariilor și principiul echilibrului. Există bine dar și rău, există dragoste dar și ură, există frumos dar și urât. Axe ce contribuie la canavaua...Blog politic si polemic