Ion Cristoiu este cam de statura lui Emil Boc. Mereu în pericol să dea cu capul de clanţa uşii, niciodată obligat să se aplece când vrea să privească prin gaura cheii.  Pe această particularitate structurală şi-a construit întreaga carieră de jurnalist: acolo unde altora le era greu să se încovoaie ca să culeagă secrete, venea el vigilent, dezinvolt, cu spatele drept şi pleoapa la zenit, să observe şi să spună. Dar să spună nu oricum, nu neapărat ce i s-a prezentat vederii, ci  imaginativ, transfiguratoriu, într-un mod care, în primul rând, să-l proiecteze pe el cât mai înalt, cât mai falnic.

Ce nu face omul mic ca să pară mare?! Unii îşi burduşesc pantofii cu branţuri. Alţii se ridică pe vârfuri când fac poze de grup. Ei bine, el, Ion Cristoiu, a ales o altă formă de alungire pe verticală: prin debitarea de extravaganţe.  Comentariile sale caută cu orice preţ contrarierea asistenţei. Tehnica e simplă: să fii mereu în răspărul percepţiei majoritare. Plouă afară, toţi văd asta, Cristoiu se jură că asistăm la o iluzie optică şi că, de fapt, cerul e senin.  O ţară întreagă e convinsă că un anume partid şi un anume conducător şi-au trăit traiul şi şi-au mâncat mălaiul, Cristoiu bagă mâna în foc că nu-i aşa, că nu despre mălai e vorba ci despre forma primordială a acestuia, porumbul. Care, într-un mod senzaţional, observat doar de domnia sa, a declanşat un subtil mecanism de modificări genetice în regnul animal, având ca finalitate, atenţie, ŞTIRE, transformarea galinaceelor in mamifere.

Se poate spune că în felul ăsta, prin redefinirea ştirii jurnalistice drept o viziune malformată asupra banalului, Ion Cristoiu se constituie într-un precursor al lui Dan Diaconescu. Doar că Dan Diaconescu, neavând complexul staturii ci complexul danturii, vorbeşte cu mâna la gură şi nu cu ea la chipiu.

Dan Diaconescu critică pe toţi şi toate, pe principiul “nimeni şi nimic nu e  perfect”. Încearcă astfel să ne convingă că, dacă nu am fi de rea credinţă,  i-am putea privi lipsa dinţilor din gură chiar ca pe o virtute, precum invalidităţile dobândite de eroi in războaiele de eliberare. În fond, nu cu gura îşi duce el noapte de noapte marile bătălii? Unde altundeva, atunci,  să-i apară cicatricele?

Ion Cristoiu critică, în schimb, doar lucruri percepute majoritar pozitiv. Pe principiul că realitatea nu poate fi obiectivă, nu e un bun comun ci doar o creaţie a fiecăruia, după cat il duce capul. Majoritatea fiind formată din proşti, a-i cânta în strună înseamnă a te molipsi de prostia ei. Merită aşadar s-o contrazici chiar şi când are dreptate. N-o să te iubească dar o să se holbeze la tine cu gura căscată, asigurându-ţi ratingul cu care nevoia ta de prim-plan se hrăneşte.

Dan Diaconescu s-a băgat în politică din amuzament, ca să-l ţină viu pe Caragiale. Ion Cristoiu s-a băgat în politică de dragul paradoxurilor care, aici, pe malurile Dâmboviţei, se simt ca la ele acasă.

Acelaşi stil de a face jurnalism – vânzarea banalului ambalat în aburi de senzaţional – şi două tehnici diferite de marketing jurnalistic: Dan Diaconescu – ce deştept eşti, Ion Cristoiu – ce deştept sunt!

Prevăd însă că nu va mai dura mult până când Dan Diaconescu va ajunge senator al României iar Ion Cristoiu obiect de revelaţii târzii ale CNSAS. Şi atunci mesajele lor se vor inversa, cu ocazia următorului dialog de la distanţă:

Dan Diaconescu – ce deştept sunt!

Ion Cristoiu – ce deştept eşti!

Au trecut mai mult de 10 ani de când de politica externă a României se ocupă un singur om. Şi se ocupă pornind de la o premisă fundamental  greşită: că politica externă se poate face ca şi politica internă: pe bază de bătut cu pumnul în masă, de persiflat oponenţii, de mutat pionii cu dosare dintr-o parte în alta a rezervaţiilor parlamentare,  de vândut minciuni ambalate frumos pe post de adevăruri solide.

Spun că premisa aceasta este fundamental greşită deoarece ea pierde din vedere o realitate de Animal Planet: trăim într-o lume în care cel mai puternic decide, în care  ţările sunt împărţite, precum boxerii, pe categorii. Poţi fi, în ţara ta, şmecherul şmecherilor, Dumnezeu pe plantatie, Ceauşescu, ori Saddam ori Gadhafi.  Când ajungi dincolo de graniţă poţi constata (dacă nu ai fost în stare să-ţi dai singur seama, până atunci) că încadrarea de acasă trebuie uitată. Reprezinţi o ţară de categoria mijlocie – mică (hai să fiu generos)  şi doar în cadrul acestei categorii ai dreptul să te lupţi şi să ceri tratament egal.  A încerca să te aşezi cu forţa la masa supergreilor, că ai văzut tu  un loc liber, ca in tramvai unde semnele de rezervare sunt puse doar pentru proşti, înseamnă, pe termen scurt, chicoteli,  întoarcerea spatelui, sarkozisme de arătat obrazul. Pe termen lung insă te costă fuga investitorilor din ţara ta, neadmiterea în Schengen, cumpararea gazului metan la cele mai mari preţuri din Europa.

Dacă disputele din politica externă s-ar tranşa prin capete în gură, date la propriu, atunci am fi, probabil, foarte performanţi; ni s-ar cere, de ce nu?, să asigurăm chiar preşedinţia ONU. Din păcate însă pentru noi, ele se tranşează prin închideri de robinete, prin relocări de investiţii, prin uşi trântite în nas.

Cu o politică externă condusă precum politica internă, nu e de mirare că rezultatul a fost, şi la extern ca şi la intern, un eşec  total.

Cu ruşii, dar si cu chinezii, în postura tânţarului care încearcă să sperie elefantul bâzâindu-i la ureche  “păzea, eu sunt anofel”. Cu olandezii, ca si cu nemţii, francezii ori finlandezii (ce, într-un fel, i-au împuternicit pe primii să-i reprezinte în problema Schengen) în postura lui Prigoană gata să-l oprească pe Messi scoţându-şi proteza de la picior şi aruncând cu ea după minge. Cu toate casele regale, în postura de şef peste regi: Cioabă şi Hagi.

Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns  o politică externă dictată de un singur om şi fundamentată pe orgolii şi ţâfne, a trebuit ca şi diplomaţia să-şi piardă însuşirea definitorie, aceea de a promova atitudinea … diplomatică. A sesizat cineva vreun rol de retuşeur, de atenuator, de îndulcitor , de nuanţator al necugetărilor prezidenţiale asumat de miniştrii noştri de externe şi de luxuriantele lor aparate de învelit în poleială frustrările cotroceniste?  Dimpotrivă! Domnul Baconski escalada prin comentarii, aparent provocate de reporteri, întărâtarea ursului slav, domnul Diaconescu se complăcea în a întârzia depunerea scrisorilor de acreditare de către ambasadorul Olandei la Bucureşti.

Această cuplare dintre o politică externă gândită de un bătăuş neîmblânzit de cultură şi o diplomaţie fără personalitate şi vocaţie, nu doar că a izolat România în plan internaţional dar a făcut-o să fie percepută şi ca o ţară imprevizibilă, condusă de toane.

Acum, când la Bucureşti s-a produs o semi-schimbare, ce ar fi în folosul României?

Să înfăţişeze străinătăţii o continuitate în practicile preşedintelui de a reprezenta el şi numai el România la Bruxelles, deci să transmită mesajul că, în zona asta, toate sunt ca înainte, că schimbarea nu a ajuns încă până aici? Să prefere, adică, a ţine cont de sloganurile portocalii care confundă interesat încremenirea în rău cu stabilitatea, şi să-i facă acest hatâr preşedintelui, de a-i lăsa lui mandatul pentru Bruxelles?

Sau mesajul să fie: “gata, s-a terminat cu urechismul, cu jocul la cacialma  şi cu domnia bunului plac, discutaţi, în fine, cu cine trebuie. Nu doar cu puterea legitimată de alegerile din 2008 dar şi cu aceea ce va fi legitimată de alegerile din 2012. Prin urmare, vă invităm respectuos să rezolvăm împreună tot ceea ce e de rezolvat”?

Cred, fără vreo ezitare,  în superioritatea acestei din urmă atitudini. Iar pe aceia care nu sunt de acord cu mine îi invit să reflecteze la următoarea întrebare: cam câţi dintre liderii ce-şi reprezintă ţările la Bruxelles vor deplânge, la o adică, absenţa preşedintelui nostru de la Bruxelles şi cam câţi vor aplauda înlocuirea sa de către primul ministru? Şi nu mă refer, atenţie, la percepţiile subiective, bazate pe educaţie şi afinităţi (situaţie în care scorul ar putea fi de-a dreptul zdrobitor), ci doar la judecăţi reci, pragmatice, prin prisma beneficiilor politice globale.

Tuşa Aglaia e cea mai tare din  sat la pus şi vândut varză murată. Are trei putini mari şi asta i-a dat curajul să-şi facă un SRL, ca să intre în legalitate cu comerţul. “C-aşa a înnebunit lumea modernă acu’, de când cu Europa: auzi, legalitate. Să leşini…”. Sediul social: şopronul din bătătură, declarat spaţiu de producţie.

Cu certificatul frumos colorat învelit într-o pungă transparentă de plastic, primul drum îl face la piaţa de murături, să-şi ia tarabă. E-n şlapi, şi-a sumes mânecile de la cămaşa, prea largă, a lu’ mototolu’ de bărbat-su, năduşeala i-a lipit sfori de păr pe gât şi frunte.

La piaţă, ce să vezi, reguli. Vânzători şi mai mari şi mai mici, primii mai la caimac, ăilalţi mai la fereală, toţi cu şorţ de muşama, cu mănuşi ca punga ei, cu cipilică pe cap.

Şefu’ cu care-a vorbit o duce la fundu – fundului şi-i arată o dărăpănătură de tejghea:

-          Aici. Şi să-ţi iei echipament. Noi suntem o piaţă ecologică. Aşa cere ISO…

-          Hai să mori tu… îi răspunde Aglaia, aşa cum s-a-nvăţat cu cocoşul ei bătăuş când sare pe ea de parc-ar vrea s-o calce. M-ai văzut aşa, mai proastă, sau ce?

Astfel a înţeles Aglaia să facă politică externă. Cu gură mare, cu fudulie şi, ca la ea prin coteţe, pusă pe speriat orătăniile. Rezultatul?  Un deget lung spre cer! Tot acolo unde i-a zis administratorul a trebuit să-şi trambaleze  putinile iar ăia din jur, cu nasurile pe sus, au început s-o privească chiondorâş şi să se aplece să-şi lege şireturile când ea încerca să le mai scape vreo vorbă.

Într-o zi pe bărbatul Aglaiei l-a luat burta. Rău şi rău. L-a dus în grabă la spital şi acolo doctorii i-au zis că sau stă cu el sau … arpacaşu’.  A trebuit să se roage de cumnatu-său de la oraş, unu cu aere şi cu ochelari, pe care nu l-a-nghiţit niciodată, Gheorghe, să-i ţină locul câteva zile la biznisu’ de la piaţă.

Omul s-a dus, a dat cuviincios bună ziua şi, într-o săptămână, s-a făcut prieten cu toţi. Nu conta că unii erau mai spălăciţi şi mai peltici, alţii mai tuciurii, alţii mai visând la seceră şi ciocan. Le vorbea frumos, le zâmbea, spunea sărut – mâna la doamne şi, aşa, sufletele se desferecau. Un moment decisiv a fost când i-a poftit să guste din varza lui. N-a existat  unul să nu i-o laude. Au urmat invitaţii la giointvenceruri cu mahării burtoşi din faţă, ce ţineau vadul ăl mai bun, apoi s-a aciuat şi el pe lângă ei, a intrat în rândul lumii bune, pantalonii au început să nu-l mai încapă.

Astfel a inţeles Gheorghe să facă diplomaţie.

Morala 1: ce strică politica improvizaţiei şi a lipsei de educaţie poate repara diplomaţia inteligenţei şi a bunului simţ.

Morala 2: când vrei să îndrepţi o prostie, nu-l trimiţi s-o repare tot pe cel care a făcut-o.

Toate cele de mai sus pentru că sunt pline ziarele momentului de întrebarea: cine merge la următorul Consiliu European, Băsescu sau Ponta?

În postarea de acum două zile, intitulată “Atitudini”, semnalam câteva stranii forme de a exterioriza frisonul pierderii puterii, observate la unii dintre politicienii noştri proeminenţi. Promiteam, totodată, să fac acelaşi lucru şi cu privire la unii dintre ziariştii cât de cât notorii, înregimentaţi sub flamuri portocalii. Este ceea ce voi încerca în continuare .

Prima observaţie, uşor de sesizat de către cei familiarizaţi cu stiluri şi tehnici de exprimare, este că printre aceşti aşa zis ziarişti există unii care nu au pic de talent literar ori de intuiţie gazetărească. Scriu şi vorbesc ca dracu’: lung, dezlânat, în şabloane.  Îşi împănează articolele cu tot felul de detalii nesemnificative şi, peste toate, urmăresc  să transmită mesaje propagandistice, de o univocitate aproape cazonă. Sunt, după părerea mea, ziariştii cu grade, infiltraţi prin mai toate redacţiile. Aş exemplifica dând câteva nume de astfel de antitalente: Cartianu (Adevărul), Turturică, Câmpeanu, Sabina Fati (România Liberă), Mircea Marian, Dan Andronic (EVZ). Pentru mine, a-i citi pe aceştia are o singură utilitate: să descifrez, cu o clipă înainte de a se produce, unele dintre manevrele pregătite din umbră de diverse centre oculte de influenţă. Care pe cine sprijină şi cu ce tip de muniţie. O extrem de îmbogăţitoare experienţă în acest sens a fost aceea din perioada premergătoare Congresului PDL, când se luptau prin toate subteranele taberele Blaga şi Udrea. Exista falanga talibanizată a conspiraţilor de la EVZ şi falaga emancipată a “iconoclaştilor” de la RL.

O a doua observaţie se referă la ziariştii de profesie, cu studii de specialitate, experienţă redacţională, şi, din când în când, chiar cu verb. Aici s-ar încadra Ion Cristoiu, Robert Turcescu, Andreea Pora.  Observaţia constă în aceea că aceşti oameni fac mare caz de principii şi obiectivitate dar se simt bine doar înrolaţi. Evenimentele din ultima vreme i-au obligat însă la un examen dur: să dea piept cu paradoxuri dintre cele mai ermetice, care le depăşeau dramatic  talentul şi inventivitatea.

Să aspiri a câştiga de partea ta poporul,  încăpăţânându-te să faci echipă cu aceia pe care acest popor îi detestă în proporţie de 90%,

să-i acuzi pe adversarii tăi ziarişti de imoralitate şi rabat la deontologie, fiind în acelaşi timp avocatul primilor imorali şi ruinători ai ţării,

nu par a fi alegeri prea inţelepte.

Ion Cristoiu, un practicant al paradoxului şi un profitor de pe urma acestuia, o mai scoate la vopsea: când prezentul îi contrazice profeţiile, o dă pe “a fost odată”. Trece, până se mai liniştesc apele, pe articole de istorie:  ce fireturi a mai adăugat  Antonescu la uniforma militară, în care dintre colţurile gurii îşi ţinea Argetoianu  ţigara, şi astfel se extrage cu graţie din pâlnia uraganului. Ceilalţi insă, mai neajutoraţi de soartă şi aptitudini, îşi exteriorizează artistic frustrările: Robert Turcescu prin culori, devenind pe zi ce trece mai negru la faţă, Andreea Pora prin sunete, exprimându-se tot mai des prin interjecţii.

Aş mai evidenţia şi o a treia categorie în rândul celor care, chipurile, fac  jurnalistică.  Categoria gălăgioşilor imunzi.  Două exemple, să vă clarificaţi: Mircea Mihăieş, cel pe care l-am supranumit, datorită producţiilor lui irespirabile, “bomba cu biogaz”, şi Sebastian Lăzăroiu – “aberatorul” de pe deal.

Aceste persoane aparţin unei tipologii care, grefată pe îndeletnicirea de a scrie, produce ceea ce unii numesc deliruri scatologice. De Mircea Mihăieş m-am ocupat îndelung, până mi-a pierit tot interesul, aşa că de data asta îl reportez până când se va găsi cineva să ceară deshumarea lui . Şi pe Sebastian Lăzăroiu l-am mai făcut erou de pamflet uneori dar lui, totuşi, îi voi dedica azi un rând. M-a inspirat titlul articolului pe care l-a publicat în “celebra” platformă de comentarii  “Hydepark” (un fel de magazie de rebuturi a EVZ), titlu care sună astfel: “Victor Ponta, plagiatorul – schizofren”.

Cum vi se pare? Nu-i aşa că vă inspiră milă? Nu Ponta, evident, el e pe cai mari, ci transparentul Lăzăroiu. Mă întreb: oare câtă frustrare trebuie să acumulezi ca tu, sociolog de formaţie, cu ştiinţa mecanismelor de percepţie populară, să-ţi expui aşa, în slip cu şnur, bărbăţia în putrefacţie?

În fine, cred că până la urmă ar trebui să-i mulţumim lui Lăzăroiu. Fără elucubraţiile pe care i le-a băgat în cap aventurierului Băsescu, poate că acesta n-ar fi gafat într-atât de mult încât azi să avem un guvern normal.

Nu-i mulţumim lui Lăzăroiu? Cum vreţi! Dar, totuşi, puţină compasiune…?

Jurământul de învestire, rostit de toţi miniştrii la început de mandat, conţine o eroare gramaticală pe care nu s-a găsit nimeni până acum să o semnaleze şi, cu atât mai puţin, să o corecteze din proprie iniţiativă, la lectura publică. Iată fragmentul cu eroarea:

“Jur să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României”.

Corect este “… ale României” şi nu “… a României” deoarece acordul trebuie făcut, evident, cu pluralul (nu mai insist în a explica de ce).

Subliniez că această eroare nu este una pe prezumţii stilistice, din categoria celor acceptate cu patriotică afecţiune, chiar cu mândrie culturală, precum “cobori în jos…” ori “Ion Luca Caragiale”.  Eroarea este grosieră, fără drept la atenuante, având probabil la origini un funcţionar administrativ certat nu doar cu limba română dar şi cu matematica.  Faptul că ea s-a perpetuat, fiind tolerată şi comisă inclusiv de persoane docte, precum MRU,  nu demonstrează altceva decât efectul anihilant al emoţiei asupra raţiunii.

Celor în măsură a îndrepta lucrurile le cer prin prezenta semnalare să ia notă şi să declanşeze de urgenţă corectarea jurământului agramat.

Interesant de urmărit comportamentul în situaţii limită a unor oameni ce ne pot influenţa major viaţa.

Interesant ce răzbate din spatele măştilor lor de statui cu puls, după ce evenimentele le întind puţin nervii şi le crapă scliviseala.

Ultimele zile, încărcate de tensiunea  trecerii moţiunii de cenzură şi de consecinţele ei, au scos la rampă, în tabăra deposedaţilor de putere, diverse forme de manifestare a disperării, unele de-a dreptul atavice.

Voi exemplifica, pe scurt, din două tabere: politicieni şi ziarişti.

Pentru politicieni am ales 3 vârfuri de lance ale sângerosului turnir botezat de ei “reformă”.

Doamna Monica Macovei aduce tot mai mult, la supărare,  cu Cruella de Vil. Etern pusă pe harţă, afişând tonuri de ficat obosit, îşi împroaşcă adversarii politici, pe unde-i prinde,  cu stropşeala ei de fiere: “unii oameni pleacă la USL pentru a scăpa de cercetări penale” – dalmaţieni, ce mai, sau “Dan Voiculescu este o cianură a politicii şi a economiei româneşti” sau “Ponta porneste la drum cu minciuni, intocmai ca si mentorul său, inculpatul Nastase Adrian”.  Această persoană, în care unii au avut naivitatea să vadă întruchiparea spiritului de dreptate, cu  eşarfă la ochi şi fără parti-pris-uri, se dovedeşte o ţăţică fugărind cu reteveiul ţânţari prin bătătură, în vreme ce orătăniile dragi ei se găinăţează direct în odaia de oaspeţi.

Toate afirmaţiile de mai sus ale doamnei MM au câte un revers, mult mai grav, aplicabil propriilor favoriţi (de exemplu, s-ar putea afirma cu egală îndreptăţire şi că “Traian Băsescu este o cianură a politicii şi a economiei româneşti”), dar asta nu are darul de a o echilibra, de a o face obiectivă. Este, cum s-ar spune, de o imparţialitate căreia i-a fugit piciorul.

Domnul Mihai Răzvan Ungureanu devine, pe zi ce trece, tot mai plin de el  şi mai ameninţător. Pe lângă deja semnalatul simptom al “pupilelor jucăuşe”, pupile  ce-i oscilează în orbite mai ceva decât limba pendulei, am observat în discursul său de la lansarea candidaţilor PDL aspecte de determinare războinică vecine cu fanatismul. De la grimase de fuhrer ultragiat până la îndemnul de trezire personificată “Staţi cu fruntea sus şi fiţi ungurenii mei!”, MRU indică o evoluţie spre patologic. Mă tem că, până îşi va da seama că este un antimodel de politician de succes în România şi va renunţa la himerele lui de mărire,  se vor acumula pagube ireversibile la nivelul echilibrului său nervos. În schimb va deveni perla coroanei de victime ale lui Traian Băsescu, prin adâncimea căderii de la nivelul superlativ al iluziei de viitor preşedinte de ţară la cota unui  nimeni, plasată chiar sub aceea a nimeni-ului etalon, Emil Boc.

Domnul Traian Băsescu, în schimb, dă semne de cuminţenie neverosimilă. Pare a-şi fi acceptat condiţia de rezervist, sub imperiul unor presiuni oculte. Să vină de la licurici ori de la cooperativa ochiul şi timpanul, aproape că nici nu mai contează. Umilinţe mai mari decât i-au rezervat zilele de după succesul moţiunii nu se pot nicicum regăsi printre cele pe care le invoca, patetic, ca pe un fel de  nec plus ultra, într-un interviu televizat acum vreo lună. Şi totuşi, tace şi înghite. Iar când grăieşte, intr-un târziu, aşa cum a făcut-o ieri, întâi la supermarket iar mai apoi la tejgheaua de la locul de muncă devenit, brusc, onorific, nu dă replici tăioase, nu încearcă să ia iniţiativa, aşa cum ne-a obişnuit, ci se lungeşte la vorbă debitând banalităţi. Un disponibilizat înainte de termen uitat de toţi, nevorbit, care îşi creează un prilej de a mai avea ascultători şi profită de asta pentru a îndruga verzi şi uscate despre asigurarea lui de sănătate şi alte subiecte desprinse parca din viitorul său aflat la crepuscul.

Aveam de gând să exemplific şi cu forme de manifestare a disperării la unii ziarişti ataşaţi de puterea portocalie tocmai trimisă la reciclare. Las asta pentru mâine, dacă până mâine nu vor apărea subiecte care să îmi schimbe planurile.

Dilema Veche are un administrator –  om de litere, botezat de părinţii săi, familia Vasilescu, cu nume de voievod: Mircea.  După îndeletniciri şi articole îţi dai imediat seama că ceea ce-i asigură cartea de muncă acolo sunt , în principal, îndeletnicirile. Printre care una, se pare foarte preţuită, este aceea de cerber – moderator al forumurilor versiunii electronice a săptămânalului.

Eu l-am descoperit pe domnul Vasilescu în această calitate. Ilustra o specie de bodyguard cu rubrică, dependent de o personalitate pe care trebuie să o protejeze de opinii neconvenabile şi anume Andrei Pleşu.

A trebuit să fiu flatat cu repetate cenzurări ale unor texte dominate de o anume bărbăţie, recunosc, până când să mă pomenesc pradă slăbiciunii de a riposta. Pentru a fi însă cât mai eficient polemic, mi-am zis că n-ar fi rău să citesc înainte câteva dintre producţiile jurnalistice ale domnului Mircea Vasilescu. Nu de alta dar, găsindu-i puncte slabe în jumătatea sa artistică, i-aş fi putut mai lesne asedia jumătatea administrativă.

Efectul acestei nefericite idei a fost o totală demobilizare. Texte anoste precum Bărăganul, o limbă română folosită corect ca şablon de reprodus semne predefinite dar nicidecum ca pensulă; nu relief, nu gradaţie, nu tensiune, nu pete de culoare, nu abateri de la cuminţenie.  Am avut cu domnia sa un schimb de replici, din partea sa fără nerv, din partea mea fără elan combativ. Apoi s-a aşternut indiferenţa.

Până când, cu vreo 3 luni în urmă,  domnul Vasilescu s-a remarcat, în mod cu totul surprinzător, printr-o iniţiativă managerială: aceea de a introduce taxe pentru accesarea versiunii electronice a Dilemei Vechi. Altfel spus: abonamentul digital.

M-am minunat, m-am ciupit, m-am crucit şi, în final, doborât de contradicţii, am decis: nu mă voi abona nici de-al dracului! Adică, după ce că subvenţionez un guvern de hahalere,  să mai cotizez şi la un ziar ce contribuie la bunăstarea lui Sever Voinescu? Never!

Regretam două întâlniri săptămânale de care, iată, aveam să mă privez: cu Andrei Pleşu şi cu Radu Cosaşu. Dar ce să fac, asta era! Obloane!

Zilele trecute, dintr-o inerţie postrevoluţionară, am poziţionat degetul mousului pe Dilema Veche şi am apăsat. Ce să vezi? Surpriză. Editorialul lui Andrei Pleşu era la liber. Hop şi la Radu Cosaşu: tot la liber (apropos, vă recomand excelentul său articol intitulat “Cvasipoemul capului personal”). Schimbare la schimbare. Managerul Mircea Vasilescu a dat-o la întors. Moment de jubilaţie.

Îmi anunţ un amic. Mă temperează: “Doar parţial e la liber. Articolele cu lăcăţel sunt accesabile numai cu abonament”. Mă întorc contrariat să verific. Aşa e! Dar, ce să vezi, jubilaţia mea se dublează: pe cine restricţionează acum lăcăţelul? Exact pe podoabele atât de dragi mie: pe Severică Voinescu, pe Mircică Vasilescu, pe Cristinel Ghinea. Mă simt răzbunat: aşa le trebuie celor ce manifestă propensiune către aceşti băieţi. Cine vrea sa-i citeasca, sa plateasca!

Iată că Dilema Veche a făcut, în fine, şi ceva lăudabil: a introdus taxa pe prostie.

Stimată doamnă Sorina Plăcintă,

Aparţineţi, politic, unei caste pe care o detest. O detest pentru multe, dar mai ales pentru ipocrizie şi aroganţă.

Dacă totuşi vă adresez aceste rânduri  (şi nu oricum ci cu simpatie şi solidaritate) este pentru că atitudinea dumneavoastră din ultima vreme îmi permite să vă tratez separat. Instanţele din mine (care abuzează judecând pe alţii fără vreun drept dar, din fericire, doar platonic) au considerat că,  prin lacrimile din parlament ca şi prin mărturisirea recentă de pe blog, v-aţi dezis oarecum de această castă şi de viciile ei majore.

Într-un anturaj de sfidători atotputernici aţi avut curajul de a vă arăta vulnerabilă.  Nu-i puţin lucru.  Această vulnerabilitate asumată v-a promovat din condiţia de supraom contrafăcut în aceea de fragilă şi frumoasă fiinţă autentică. Nu este însă o promovare ireversibilă. Riscul recăderii există iar evitarea lui depinde numai de cât de sinceră şi durabilă vă este smerenia de azi.

Pe cât sunt de oribili caraghioşii cu aere de infailibili precum doamna aceea, în prezenţa căreia v-a podidit plânsul, ori domnul acela, din care (conform spuselor respectivei doamne) ne-am trage cu toţii (Doamne fereşte!), pe atât de demni de ascultare şi înţelegere devin cei ca dumneavoastră după astfel de gesturi.

Pentru orice om normal, familia depăşeşte în importanţă orice. Mai ales când în balanţă vin puse  terminaţiile ei cele mai sensibile, copiii. Ca soţ şi tată vă înţeleg şi vă împărtăşesc disperările. Ca sfătuitor însă, dacă îmi îngăduiţi cutezanţa de o secundă, v-aş avertiza că, în cazuri precum al dumneavoastră, astfel de trăiri sunt consecinţe ale unor alegeri cu conţinut mare de compromis. Alegeri care au proprietatea de a expanda spre exterior, condamnând în schimb interiorul la chircire.

Ce păţiţi dumneavoastră acum îşi găseşte nenumărate replici în lumea şi viaţa persoanelor publice, fie ele politicieni, actori, cântăreţi  sau alte categorii fascinate de propria supraexpunere. Sunt oameni  supuşi devorării de tip tabloid, răpiţi familiilor lor de o vicioasă autoamăgire: aceea că doar astfel s-ar putea împlini.

Poate ar trebui să analizaţi (privilegiată fiind de situaţia că încă nu e prea târziu cum, din păcate, este acum pentru Florin Călinescu) şi varianta recuperării, alături de cei dragi, a timpului pierdut. Politica este făcută pentru încasatori, pentru cei cu ficat, pentru cei ce şi-au desecat lacrimogenele.  Chiar dacă dă impresia că mai răsplăteşte uneori cu generozitate, ea, politica, are grijă să ceară şi să obţină de fiecare dată mai mult decât oferă. Şi nu oricum ci prin umilire, pretinzând concesii de principii şi moralitate.

Fiul dumneavoastră, orice-ar fi făcut, oricât de macho este sau ar dori să pară, prezintă, la această cumpănă a destinului său,  un deficit de mamă. De la distanţă, cel puţin, aşa se vede. O terapie de recuperare a acestui deficit cred că ar fi binevenită. Nu vi se pare o miză îndeajuns de mobilizantă? Măcar cât o campanie electorală?

Vă doresc  inspiraţie şi curaj. Şi îmi doresc  ca această efuziune a mea, stimulată de condiţia de tată, să nu se dovedească, prin evoluţii ulterioare,  o îmbătrânită formă de naivitate.

Acum o lună, pe 6 aprilie 2012, am scris comentariul intitulat “O moţiune cât o revoluţie”. Citez un fragment:

“ Iniţial, mărturisesc, nu am dat acestui demers (moţiunea de cenzură, n.a.) o prea mare atenţie. Au venit însă declaraţiile panicate de ieri ale lui MRU şi Kelemen Hunor care m-au determinat să ridic “riscul de ţară” al acestei moţiuni.

Mi-am zis aşa: dacă domnul MRU simte nevoia să ne indese pe gât două gogonate într-o singură declaraţie, cea cu “semianarhia instituţională” şi cea cu “guvernul abia instalat care merge foarte bine”, înseamnă că e groasă; înseamnă că posibilul a devenit probabil şi că acest guvern de erzaţuri chiar se află în mare pericol de a fi debarcat.

Şi m-am mai întrebat: oare fără motive temeinice Kelemen Hunor declară că are “o oarecare emoţie cu această moţiune”? Oare întâmplător încheie, în stil de Pythia Transilvană, proorocind că dacă moţiunea va trece atunci “coaliţia a luat sfârşit”?

[…]

Avem într-adevăr de a face cu o moţiune de cenzură cât o revoluţie. Dacă trece, vom asista la o dezagregare spectaculoasă a răului cel mare şi la alegeri cât de cât corecte”.

Trei săptămâni mai târziu, pe 26 aprilie 2012, cu doar câteva zile înainte de votarea moţiunii, în textul intitulat “Traian Băsescu şi moţiunea de cenzură”, afirmam următoarele:

“Mie mi se pare limpede că Traian Băsescu nici nu mai crede în MRU, nici nu-l mai susţine cu adevărat. L-a lansat la apă suflându-i neptunian în pânze iar acum, când barca acestuia pare a intra în derivă sub efectul curenţilor turbionari ai moţiunii de cenzură, tace. El, preşedintele jucător, preşedintele neinhibat, preşedintele care, atunci când are ceva de spus, spune, acum stă cuminte si asteaptă. Nu tu apeluri mobilizatoare la respingerea moţiunii, nu tu atacuri ameninţătoare la adresa “trădătorilor – migratori”, nu tu apariţii în regim de rafală de armă automată la televiziunile ce ţin cu ţara.

[…]

Moţiunea trece, MRU cade, Ponta este desemnat prim – ministru peste un guvern interimar, de administrare a treburilor curente şi de organizare a alegerilor. Întrebarea este cât, în următoarele 8 luni, acest nou guvern (şi odată cu el USL) s-ar eroda şi cât s-ar putea reface, ca procente electorale, un PDL + acoliţii intraţi in opoziţie? “

Privind în urmă la aceste articole constat că evaluările mele s-au confirmat. Ceea ce înseamnă că, de data asta, pe speţa asta, maieutica cu care m-am introspectat a dat roade.

Fac tot acest recurs la memorie nu neapărat pentru a-mi flata intuiţiile. Simt însă că pista acestor descifrări corecte nu şi-a atins capătul şi că ar mai fi câteva aspecte importante în sprijinul noii puteri, pe care trebuie să le subliniez.

Unul dintre aceste aspecte este necesitatea ca noii guvernanţi să-şi preia ministerele doar în urma unor audituri temeinice şi documentate de predare – primire. Prima dată am făcut această recomandare imediat dupa victoria moţiunii, pe 30 aprilie 2012, în textul intitulat “Traian Băsescu trece în opoziţie”. Am revenit a doua zi, adică ieri dimineaţă, cu o întreagă postare dedicată acestui imperativ, postare intitulată “Nu preluaţi guvernarea cu ochii închişi”.

Aseară am avut satisfacţia să constat că această recomandare (pe care nu am auzit-o pomenită în zilele de dinainte) a fost preluată în aproape toate talk-show-urile televiziunilor de ştiri, şi nu oricum ci chiar în termenii propuşi de mine. Sa se faca audituri. Poate a fost o coincidenţă, dar poate nu.

Acum am o nouă recomandare: amânarea marilor decizii politice pentru după alegerile parlamentare. Desigur, aplicarea deciziei CC având ca efect returnarea către pensionari a întregii sume reţinute netemeinic, sub formă de taxe, din pensii, va trebui făcută neîntârziat. Ea reprezintă nu doar o întoarcere la respectarea fără ezitare a legii dar şi un semn că guvernarea autistă şi cinică de până acum a fost înlocuită de o guvernare empatică în raport cu cei loviţi de măsurile necugetate de austeritate.

Ceea ce ar trebui dat IMEDIAT poporului este ceea ce el a cerut cu prioritate în manifestaţiile de stradă şi anume ADEVĂRUL (rezultat din auditurile propuse) privind abuzurile vechii puteri şi garanţii, prin luarea în serios a legii şi legalităţii, că astfel de abuzuri nu se vor mai repeta.

Cred că cea mai mare parte a electoratului va inţelege că gesturi politice decisive, cum ar fi reîntregirea salariilor ciuntite, pentru  a fi durabile şi nu de conjunctură, nu acuzabile de mită electorală ori populism, trebuie făcute de o putere legitimată prin votul din noiembrie 2012 şi nu de către această putere, totuşi provizorie şi fără o susţinere parlamentară validată, recent, la urne.

Stimaţi politicieni ai USL, nu gândiţi următoarele 6 luni prin prisma lui 12.12.12. Nu cu perspectiva sfârşitului lumii în faţă trebuie să acţionati ci cu temeinicia pregătirii unui nou început în care să aibă puterea a crede şi cei care, până ieri, renunţaseră la speranţe.

Revin cu o recomandare făcută încă de ieri executivului USL ce îşi va începe activitatea, probabil, săptămâna viitoare:

Doamnelor şi Domnilor noi miniştri, începeţi-vă activitatea prin comandarea unor audituri independente la ministerele pe care le preluaţi de la puterea portocalie:

-          ce bani s-au cheltuit, cum şi cu/pentru cine;

-          ce zestre de obligaţii şi contracte în derulare vi s-a lăsat;

-          care a fost legalitatea şi oportunitatea măsurilor ce au făcut parte din pachetul guvernamental de austeritate dusă până la genocid (impozitare otova de pensii şi salarii, colapsarea sistemului de sănătate, abuzurile ANAF în colectarea taxelor şi impozitelor etc.);

-          în ce măsură politizarea întregii administraţii cu clientela de partid s-a realizat ilegal şi în dispreţul profesionalismului şi performanţei;

-          care erau mecanismele şi traseele pregătite pentru deturnarea banului public spre interese de fraudă electorală;

-          ce negocieri şi planuri oculte au stat în spatele tentativelor dubioase de privatizare, ce au înregistrat un ritm accelerat odată cu instalarea guvernului MRU;

Lista de teme de lămurit ar putea continua, dar ideea principală e deja clară: memoria alegătorului e scurtă. Dacă ministerele vor fi preluate din fugă, superficial, fără un serios şi mai ales documentat “proces – verbal de predare/primire”, foarte curând relele trecutului vor fi transferate prezentului iar la momentul judecăţii urnelor această confuzie se va răsfrânge negativ asupra noilor veniţi.

Nu trebuie ca guvernarea Ponta să urmeze modelul “ţepelor” băsesciene, cu care a fost amăgit (şi apoi dezamăgit) un popor intreg dornic de revanşă prin justiţie.  Cum s-a văzut şi în sloganurile protestelor sociale din iarna asta, nu foamea şi frigul i-a scos pe răbdătorii români din case ci un sentiment de demnitate rănită, revolta faţă de minciuna, aroganţa şi natura infracţională ale puterii portocalii. Nu s-a strigat “daţi-ne pensiile şi salariile înapoi” ci “jos Băsescu”, “jos guvernul mafiot”.

Nu sunt adeptul vânătorii de vrăjitoare, însă dacă se va declanşa o vânătoare a devalizatorilor bugetului naţional (nu cu patimi răzbunătoare ci rece, ca la carte, prin justiţie, cu dovezi rezultate şi în urma auditurilor de care am pomenit) am convingerea că se va răspunde mult mai potrivit aşteptărilor populare decât printr-o grăbită cârpire a unor salarii şi pensii, uşor de încadrat de către adversari la mită electorală.