Scorul acestui articol
[Total: 36 voturi. Media: 4.9]
 

 

Fluviul este o formă de solidarizare a picăturilor de ploaie.

 

Pentru că există o mică pauză în succedarea evenimentelor la zi care să mă incite, profit de ocazie și îmi voi exprima o fustrare.

De peste 6 ani duc pe acest blog un anume fel de luptă. Mai degrabă, derulez un experiment. Un exercițiu de sinceritate extremă: rostirea revoltelor mele de moment, așa  cum le simt în clipa rostirii, indiferent cât m-ar costa această îndrăzneală.

Să nu credeți că-i ușor. Asta presupune nu doar descărcare de energii negative ci și recunoașterea, adeseori, a unor contradicții în și cu mine însumi. Nepotriviri între mine cel de azi și mine cel de ieri.

De-a lungul acestor 6 ani am primit nu puține reproșuri de inconsecvență. Repet ce-am mai spus și în alte împrejurări: nu am pus niciodată pe primul loc, scriind aceste articole, consecvența cu mine însumi. Esențială mi s-a părut, în permanență, sinceritatea față de mine însumi. Cu toate acestea, în opiniile mele există niște constante de fond, de la care nu m-am abătut: respectarea adevărului, apărarea intereselor celor nedreptățiți de mai marii zilei, lupta împotriva abuzurilor în general și a abuzului de putere în particular, demascarea ipocriziei, demagogiei, propagandei mincinoase, tendințelor totalitare și apucăturilor dictatoriale etc. Mai pe scurt, lupta impotriva basismului si a basismelor.

Să mă întorc, însă, la frustrare. Nu este una insurmontabilă, ca dovadă că trăiesc cu ea de atâta timp fără să o las să mă influențeze. Este însă una care, exprimată, poate genera reflecții utile. De-asta v-o împărtășesc.

Frustrarea la care mă refer este cauzată de lipsa oricărei susțineri pentru lupta mea din partea marilor combatanți aflați pe aceeași baricadă cu mine. Este ca si cum, undeva, în vale, se poartă marele război între marile armate, iar sus, pe munte, ascuns în pădure, un soldat singuratic descarcă și el o armă, glonț cu glonț, spre o singură tabără. Cealaltă tabără, de partea căreia singuraticul luptă, nici nu-l bagă în seamă. Nici prin cap nu le trece caporalilor ei din prima linie sau generalilor din foișoare că, poate, un semn cu mâna, de prietenie, ar însemna ceva pentru solitarul din munți.

Mă refer, în principal, la Antena 3. I-am considerat și îi consider cei mai apropiați de convingerile mele politice (și nu numai) și de-a dreptul eroici în multe momente ale luptei lor. Îndrăznesc să spun, chiar, ale luptei noastre. Nu am primit în acești 6 ani de baricadă comună nici măcar un comentariu, un cuvânt de susținere din partea cuiva de acolo. Le mărturisesc doar atât: ar fi contat.

Sigur, m-am bucurat și mă bucur de recunoașterea celor de la Cotidianul. Mi-au publicat până în prezent peste 150 de editoriale. Le mulțumesc. Doamna Zoe Petre a avut uneori cuvinte de apreciere pentru ceea ce scriu. Nu am rămas indiferent la ele. Redactori de la publicații cu care eram în contradicție (EVZ, Adevărul, România Liberă) mi-au scris pe blog comentarii decente și chiar bine articulate. Până și Dinu Patriciu m-a băgat în seamă, la un anumit moment, când el era cel mai bogat român iar eu doar un brigant în viziunea publicației pe care o deținea. Mi-au fost preluate articole  în Contemporanul marelui Nicolae Breban, în Lumea Justiției și pe portaluri consacrate.

Nu mă plâng, deci, de ignorare. La cât de puțin m-a preocupat și mă preocupă publicitatea în sensul ei comercial, chiar am fost promovat mai mult decât meritam.

Ceea ce m-a determinat să scriu aceste rânduri este, însă, lipsa de solidarizare ca meteahnă tipic românească. 7.5 milioane de luptători singuratici, pe cont propriu, nu fac cât 2000 de gălăgioși cu rucsace, coagulați prin tehnici  de cyberspace în procesiuni malefic teleghidate. Acest adevăr ne-a fost, deja, demonstrat. Nu am învățat nimic din el.

Mă întreb amar și aproape patetic: noi de ce nu ne putem recunoaște și solidariza? Am putea fi fluviu dar preferăm să rămânem neputincioase picături de ploaie.

Fiecare pe cont propriu, în lupta cu un sistem mafiotic atât de bine organizat, este o rețetă sigură de eșec și descurajare.

Soluția victoriei ar fi să ne unescă cineva. Să ne prezinte pe unii celorlalți, să ne pună în legătură, să faciliteze, pardon de cuvânt, sinergia. De confluarea asta ar trebui să se ocupe cei cu forță, mijloace și idealuri comune cu ale noastre.  Nu o fac. Preferă să ne ignore și să constate că noi îi susținem pe ei.

V-am povestit de această mică frustrare de-a mea dar vă rog insistent să nu mi-o luați pe persoană fizică. Eu mă descurc și-așa.

Rețineți doar concluzia: geaba urlăm ca lupii la stele dacă nu se ocupă cineva să ne reunească într-un cor.

Poate, până la urmă, o s-o facă.

Și atunci, veți vedea, mesajul corului va fi mult mai puternic. Va ajunge până la ceruri. Și va fi chiar ascultat acolo.

Recunoașteți că ar fi altceva! Cu totul altceva!

Contele de Saint GermainEditoriale6 ani de baricada,Adevarul,Antena 3,antibasism,confluare,Contemporanul marelui Nicolae Breban,Cotidianul,Dinu Patriciu,EVZ,exercitiu de sinceritate extrema,frustrare,Lumea Justitiei,revolte de moment,Romania Libera,sinceritatea fata de mine insumi,sinergie,sistem mafiotic,soldat singuratic,solidaritate,urlam ca lupii la stele,Zoe Petre    Fluviul este o formă de solidarizare a picăturilor de ploaie.   Pentru că există o mică pauză în succedarea evenimentelor la zi care să mă incite, profit de ocazie și îmi voi exprima o fustrare. De peste 6 ani duc pe acest blog un anume fel de luptă. Mai degrabă, derulez un...Blog politic si polemic