Scorul acestui articol
[Total: 138 voturi. Media: 4.7]
 

Nu m-am grăbit să scriu despre ultima minune a Regelui Mihai. Am așteptat să se consume, să se retragă valul de mărturii protocolare și de auto-băgări în seamă ca niște selfie-uri ale unor pigmei cu un personaj grandios.

Azi, când după reflux apare din nou la vedere mizera noastră politică internă, vreau să mă fac pentru câteva clipe că nu o observ, pentru a încerca să explic „minunea”.

Din nou, zeci de mii, poate sute de mii de oameni au inundat străzile Bucureștiului, ca în preajma sărbătorilor pascale din 1992, dintr-un impuls care ține de rarele întâlniri date românilor de rând cu destinul țării lor.

Priveam la televizor și mi se părea ireal să văd Calea Victoriei, apoi Splaiul Independenței, apoi Dealul Patriarhiei inundate de o mare nesfârșită de oameni venită să-l conducă pe Regele Mihai spre vremelnica sa despărțire de poporul său. Apoi, pe traseul convoiului mortuar spre Gara Băneasa, trotuarele pline până la refuz de sărmani și ajunși, de bătrâni și tineri, de înlăcrimați și curioși care deciseseră, împinși de un suflu lăuntric iscat prin ascunzișurile lor sensibile, să mai dea o speranță speranței din ei.

Miracolul consta în faptul că acești oameni erau aceiași care până ieri se atacaseră și se dușmăniseră de moarte, prin mitinguri de protest și ireconciliabile controverse politice, și care, iată, atinși parcă de un magnetism divin, deveniseră brusc buni și solidari.

Ca la regăsirea dintre un copil și mama sa care l-a părăsit încă din leagăn, aveam deodată proba că totuși se poate. Că, pentru un țel unificator major, și există astfel de țeluri, pot fi iertate greșeli, domolite ranchiune, adormite patimi, împlinite îmbrățișări ce păreau până atunci de nesperat.

Chiar și gările prin care trenul regal își ducea pasagerul primordial spre Curtea de Argeș au fost invadate de localnici. Să vezi peroane pline de oameni cu ochii în lacrimi, dând onorul istoriei care, pentru o clipă, le făcea cinstea să defileze prin fața lor, nu e ceva cu care să te întâlnești prea des în viață.

Organizarea a fost fără cusur. Ca și cum tot ce are mai bun poporul acesta s-ar fi mobilizat pentru împlinirea unei secunde de nemurire. Pentru construirea încă unei efigii mărețe, de panteon național.

Avem și noi câțiva voievozi monumentali: Decebal, Mircea, Ștefan, Mihai… Acum le mai adăugăm unul, singurul cu care am avut privilegiul să fim contemporani: Mihai I.

De fapt, abia acum observ: ar fi trebuit să i se spună Mihai II. Căci, înaintea lui, a fost Mihai Viteazu. Temă pentru istoriografi.

Și totuși: ce l-a făcut atât de deosebit pe Regele Mihai în percepția românilor astfel încât aceștia să iasă pentru o clipă din lehamite, din resemnare, din deznădejde, din dezbinare, pentru a-l cinsti, așa cum au făcut-o în aceste zile, spontan și grandios?

Cred că răspunsul la această întrebare esențială vine din natura umană rarissimă a ultimului nostru monarh – voievod: Regele Mihai a fost unul dintre foarte puținii semeni pentru care onoarea, bunătatea și iertarea (într-un cuvânt chintezența ideii de „Dumnezeu”) au fost mai presus de comunele impulsuri egoiste care fărâmițează societatea de azi.

Și poporul român, cu bunul lui simț modelat de o limbă și o cultură mai puțin pervertite de influențe globalizatoare, a simțit asta. Și a simțit nevoia să-și arate recunoștința.

Contele de Saint GermainEditorialeCalea Victoriei,convoi mortuar,Curtea de Arges,Dealul Patriarhiei,efigie,Gara Baneasa,minune,panteon national,regele Mihai,trenul regal,voievod  Nu m-am grăbit să scriu despre ultima minune a Regelui Mihai. Am așteptat să se consume, să se retragă valul de mărturii protocolare și de auto-băgări în seamă ca niște selfie-uri ale unor pigmei cu un personaj grandios. Azi, când după reflux apare din nou la vedere mizera noastră politică...Blog politic si polemic