Scorul acestui articol
[Total: 139 voturi. Media: 4.7]

 

Nu m-am grăbit să scriu despre ultima minune a Regelui Mihai. Am aÈ™teptat să se consume, să se retragă valul de mărturii protocolare È™i de auto-băgări în seamă ca niÈ™te selfie-uri ale unor pigmei cu un personaj grandios.

Azi, când după reflux apare din nou la vedere mizera noastră politică internă, vreau să mă fac pentru câteva clipe că nu o observ, pentru a încerca să explic „žminunea”.

Din nou, zeci de mii, poate sute de mii de oameni au inundat străzile BucureÈ™tiului, ca în preajma sărbătorilor pascale din 1992, dintr-un impuls care ține de rarele întâlniri date românilor de rând cu destinul țării lor.

Priveam la televizor È™i mi se părea ireal să văd Calea Victoriei, apoi Splaiul Independenței, apoi Dealul Patriarhiei inundate de o mare nesfârÈ™ită de oameni venită să-l conducă pe Regele Mihai spre vremelnica sa despărțire de poporul său. Apoi, pe traseul convoiului mortuar spre Gara Băneasa, trotuarele pline până la refuz de sărmani È™i ajunÈ™i, de bătrâni È™i tineri, de înlăcrimați È™i curioÈ™i care deciseseră, împinÈ™i de un suflu lăuntric iscat prin ascunziÈ™urile lor sensibile, să mai dea o speranță speranței din ei.

Miracolul consta în faptul că aceÈ™ti oameni erau aceiaÈ™i care până ieri se atacaseră È™i se duÈ™măniseră de moarte, prin mitinguri de protest È™i ireconciliabile controverse politice, È™i care, iată, atinÈ™i parcă de un magnetism divin, deveniseră brusc buni È™i solidari.

Ca la regăsirea dintre un copil È™i mama sa care l-a părăsit încă din leagăn, aveam deodată proba că totuÈ™i se poate. Că, pentru un țel unificator major, È™i există astfel de țeluri, pot fi iertate greÈ™eli, domolite ranchiune, adormite patimi, împlinite îmbrățiÈ™ări ce păreau până atunci de nesperat.

Chiar È™i gările prin care trenul regal îÈ™i ducea pasagerul primordial spre Curtea de ArgeÈ™ au fost invadate de localnici. Să vezi peroane pline de oameni cu ochii în lacrimi, dând onorul istoriei care, pentru o clipă, le făcea cinstea să defileze prin fața lor, nu e ceva cu care să te întâlneÈ™ti prea des în viață.

Organizarea a fost fără cusur. Ca È™i cum tot ce are mai bun poporul acesta s-ar fi mobilizat pentru împlinirea unei secunde de nemurire. Pentru construirea încă unei efigii mărețe, de panteon național.

Avem È™i noi câțiva voievozi monumentali: Decebal, Mircea, Ștefan, Mihai… Acum le mai adăugăm unul, singurul cu care am avut privilegiul să fim contemporani: Mihai I.

De fapt, abia acum observ: ar fi trebuit să i se spună Mihai II. Căci, înaintea lui, a fost Mihai Viteazu. Temă pentru istoriografi.

Și totuÈ™i: ce l-a făcut atât de deosebit pe Regele Mihai în percepția românilor astfel încât aceÈ™tia să iasă pentru o clipă din lehamite, din resemnare, din deznădejde, din dezbinare, pentru a-l cinsti, aÈ™a cum au făcut-o în aceste zile, spontan È™i grandios?

Cred că răspunsul la această întrebare esențială vine din natura umană rarissimă a ultimului nostru monarh „“ voievod: Regele Mihai a fost unul dintre foarte puținii semeni pentru care onoarea, bunătatea È™i iertarea (într-un cuvânt chintezența ideii de „žDumnezeu”) au fost mai presus de comunele impulsuri egoiste care fărâmițează societatea de azi.

Și poporul român, cu bunul lui simț modelat de o limbă È™i o cultură mai puțin pervertite de influențe globalizatoare, a simțit asta. Și a simțit nevoia să-È™i arate recunoÈ™tința.

Contele de Saint GermainEditorialeCalea Victoriei,convoi mortuar,Curtea de Arges,Dealul Patriarhiei,efigie,Gara Baneasa,minune,panteon national,regele Mihai,trenul regal,voievod  Nu m-am grăbit să scriu despre ultima minune a Regelui Mihai. Am aÈ™teptat să se consume, să se retragă valul de mărturii protocolare È™i de auto-băgări în seamă ca niÈ™te selfie-uri ale unor pigmei cu un personaj grandios. Azi, când după reflux apare din nou la vedere mizera noastră politică...Blog politic si polemic