Scorul acestui articol
[Total: 0 voturi. Media: 0]

Pentru simplificarea discuţiei sunt gata să le fac celor la care mă voi referi in continuare concesia de a presupune ceva în care eu nu cred şi anume că fostul ICR, condus de Horia Roman Patapievici,  a avut performanţe bune în zona culturală.

Chiar asumând această ipoteză, nu voi regreta deloc faptul că, după preluarea puterii de către USL, foştii capi ai acestei oficine au fost mătrăşiţi. Să mă explic.

Sintagma “intelectualii lui Băsescu” nu a apărut în România post-comunistă din senin ci pentru a confirma cu tristă ironie că“mama profitorilor e mereu gravidă”. Această sintagmă defineşte o recidivă, indică regenerarea unei malformaţii în tegumentul caracterologic al unor oameni de cultură de pe la noi, malformaţie cu rădăcini şi tradiţie în comunism: colaboraţionism contra privilegii.

Atinşii celebri ai tagmei, de la Arghezi şi Sadoveanu până la Eugen Barbu şi Păunescu, au fundamentat şi experimentat decenii la rând tehnicile de parvenire prin linguşeală şi conivenţă. Azi ei au emuli care deja i-au depăşit “stilistic”, adăugând rafinamente de înrădăcinare şi supt care împing în umbră adâncă până şi performanţele temutului pir târâtor.

ICR este un bun exemplu de asemenea rafinament şi îl voi comenta.

Dăruit de regimul Băsescu intelectualilor săi ca recompensă, ICR avea să-şi adauge menirii culturale iniţiale şi un al doilea rol, în afara onorabilităţii şi a practicilor democratice: acela de instrument politic de propagandă partizană. Nu ştiu dacă a fost vorba de o sarcină trasată de sus, la pachet cu darul principal, sau numai de un exces de zel a unor sinecurişti recunoscători. Cert este însă că realităţile devoalate după preluarea comenzilor ICR de către Andrei Marga au arătat strategii de propagandă şi manipulare structurate şi finanţate mai ceva decât cele de promovare a culturii române. Toate, sub viziunea tutelară şi ochiul vigilent ale lui H.R. Patapievici.

Au fost translucidităţi prin care am putut descifra şi singuri unele anomalii în funcţionarea acestei instituţii:

– favoriţii ICR, piesele sale de rezistenţă (Pleşu, Cărtărescu, Tismăneanu, Mihăieş şi, până la un punct, chiar şi Patapievici)  au devenit înfocaţi editorialişti pro-băsişti la nişte publicaţii cu tiraj modic (EVZ, Adevărul) ce nu şi-ar fi putut niciodată permite să-i plătească dacă nu ar fi fost subvenţionate de undeva din tenebre;

– recompensele ICR pentru cei numiţi luau mai multe forme: cărţi publicate în intern (exclusiv la Humanitas – Liiceanu) şi în extern (la edituri prietene) cu finanţare ICR (inclusiv pentru traduceri), voiaje în străinătate pentru burse, târguri, lansări de carte, generos bugetate (uneori şi pentru consoarte – vezi Cărtărescu), recomandări şi lobby pentru premii literare şi promovare internaţională etc.;

Au existat însă şi componente complet şi voit ocultate publicului larg, burse şi alte stipendii acordate cu generozitate de ICR unor jurnalişti de la publicaţii internaţionale, a căror raţiune (deloc de interes naţional) s-a văzut la referendumul de anul trecut: să apere, chiar cu preţul minciunii şi dezinformării crase, regimul băsist ce-a investit în ei, via ICR, bani ai poporului român.

Ar mai fi şi alte ”investiţii culturale” pe care gruparea elitisto – exclusivistă reprezentată de Patapievici şi Mihăieş le-a făcut cu gândul la Traian Băsescu, garantul, privilegiilor sale. Nu cred însă că merită insistat. Şi cât am amintit e suficient pentru demonstrarea tehnicilor de parvenire prin linguşeală şi conivenţă de care aminteam la început.

Să observăm însă nişte reacţii ale unora dintre “intelectualii lui Băsescu”, principalii absorbanţi  ai dulcilor secreţii ICR-iste, reacţii semnificative pentru sindromul sugarului smuls de la sân:

– după schimbarea conducerii ICR, marii editorialişti portocalii şi-au abandonat aproape în totalitate rubricile gros – băsiste de la fiţuicile la care prestau în barter. Au şi ei demnitatea lor: se vând, nu se dăruiesc. Pentru produs hârtie de împachetat sunt acceptabili şi ţucălarii rămaşi, pentru care a fi publicaţi, la lipsa lor de înzestrare jurnalistică, este încă o recompensă mobilizatoare;

– cei mai usturaţi de închiderea robinetului de la ICR au inceput să urle ca-n pădure, din toţi rărunchii, în solo-uri încercănate, premonitoare de moarte. Moartea ICR. Interviuri fluviu prin gazete lihnite, emisiuni televizate pe la posturi confidenţiale, jelanii cu smuls părul din cap  în Dilema Veche şi 22, toate cu aceeaşi temă devastatoare: Marga – groparul ICR-ului. În rolurile principale Andrei Pleşu, Mircea Cărtărescu, Mircea Vasilescu, Mircea Mihăieş. Backing vocals: Liiceanu, Tismăneanu, Baconschi, Voinescu.

Ar fi amuzant dacă n-ar fi deprimant.

Nişte oameni mici puşi să respecte rândul, care se smiorcăie şi se tăvălesc pe jos că nu mai sunt lăsaţi să intre prin faţă.

Drama este insă că aceşti oameni mici sunt oamenii noştri mari!

Contele de Saint GermainEditorialeAdevarul,adrian paunescu,Andrei Marga,Arghezi,Baconschi,cartarescu,Eugen Barbu,EVZ,HR Patapievici,Humanitas,ICR,intelectualii lui Basescu,Liiceanu,mihaies,Patapievici,Plesu,Sadoveanu,Sever Voinescu,tismaneanu,USLPentru simplificarea discuţiei sunt gata să le fac celor la care mă voi referi in continuare concesia de a presupune ceva în care eu nu cred şi anume că fostul ICR, condus de Horia Roman Patapievici,  a avut performanţe bune în zona culturală. Chiar asumând această ipoteză, nu voi regreta...Blog politic si polemic