Alina Mungiu – o lucidă nehotărâtă

  (Comentariu postat la articolul publicat de Alina Mungiu Pippidi în RL din 28 oct. 2010 sub titlul “Sexul stenogramelor şi sensul moţiunii”, ce poate fi citit accesând linkul ) În situaţia deplorabilă şi exponenţial degradabilă în care a fost adusă România în ultimii ani, comparabilă cu o stare de război, ce se aşteaptă de la elite este ieşirea din ambiguitatea analizelor prolixe, călduţe, confortabile şi asumarea riscului de a alege una din tabere. Ne-am săturat de evaluările calitative care semnalează existenţa binelui şi răului de ambele părţi ale baricadei, cu un efect toxic împăciuitorist, de aneantizare. Vrem evaluări cantitative: dacă nu unde e mai mult bine, măcar unde e mai puţin rău. Pentru că binele şi răul suportă grade de comparaţie, au intensităţi măsurabile, pot fi puse în balanţă. Formulaţi undeva, încurajator ca diagnostic deci ca şanse de găsire a unui tratament corect, o observaţie remarcabilă în sensul aşteptărilor…
continuare...

Cotidianul ca muza

  (comentariu postat la articolul lui A. Păunescu, publicat în Jurnalul Naţional, , sub titlul “ Scrisoare către urmaşii mei”, ce poate fi citit accesând linkul ) AP a folosit, toată viaţa sa de poet, cotidianul ca muză. 90% din poezia lui este reportaj transfigurat. Teme umane, dragoste, parinti, ţară, viaţă, moarte, transformate de oameni mediocri în locuri comune, au declanşat în el arce electrice capabile a electrocuta emoţional  întregi categorii sociale. Procesul său de creaţie începea prin căutarea unui stimul care să-i declanşeze tumultul interior. Avea o capacitate rarissimă de a amplifica apoi acest tumult până la infernale presiuni creatoare, capabile a agrega elemente altfel instabile împreună. Din toată această alchimie răbufnea în afară poemul sau volumul de poeme, uneori înglobând şi părţi de placentă dar asta e o altă poveste. Urma depresurizarea trupului, întoarcerea într-o normalitate pe cât de confortabilă pe atât de sterilă, apoi un nou stimul…
continuare...

Complexe de travestit la V. Tismăneanu

  (Scris pe 28 iulie 2010 dar valabil în continuare şi aplicabil întregii sale jurnalistici.) are complexe de travestit. Vrea să pară altceva decât este dar nu cutează la transformări radicale pentru a spori iluzia. Doar n-o să-şi facă, de dragul veridicitatăţii, traumatizante operaţii estetice şi imprevizibile tratamente hormonale. Las’ că merge şi-aşa ... crede că dacă se ascunde în ceaţa lumii virtuale generată de scrisul său halucinogen poate crea exclusiv din vorbe iluzia ce şi-o doreşte, convingându-i pe cititori, după bunul său plac, să-i accepte viziunile. Uită însă că pentru asta îţi trebuie talent şi oarecare conivenţă din partea acestora, condiţii care, pentru a se întruni, nu ascultă de simpla dorinţă a autorului. Principala frustrare a domnului este generată de totala lipsă de credibilitate a demonstraţiilor pe care le însăilează. Vrea să se legitimeze intelectual de elită al spaţiului public. Nu este insă capabil să producă valoare ideatică la…
continuare...

Un articol ca o autoaccidentare

  (Comentariu postat la un articol publicat de Sorin Ioniţă în EVZ din 22 mai 20100 Un articol ca o autoaccidentare: gândit penibil, scris jalnic. Domnul Ioniţă, altfel o prezenţă PDL-istă atipică prin faptul că  reuşeşte să mai fie şi el însuşi uneori, simte nevoia sa ne anunte în stilul său nazal - academic ca a venit vacanta. Adică pauză la gândire, pauză la logică. Nu voi comenta  scriitura mai mult decât spunând că este o însăilare plină de locuri comune, cu metaforiţe de alfabetizare ilustrată (sfintele moaşte, fata morgana, cal de bătaie) lipsite, în context, de orice supliment ideatic. Adevărata nonvaloare a textului o dă conţinutul. Să începem cu chiar subtitlul bolduit: “De vreo lună încoace, tot felul de comentatori, politicieni lipsiţi de ocupaţie şi alţi oameni de bine strigă că tăierile de cheltuieli nu-s de ajuns pentru a echilibra bugetul pe termen lung; se cere urgent alături de…
continuare...

Trăgătoarea, girofarul şi ambasadorii

  (Postare la articolul publicat în EVZ din 24 sep. 2010 de M. Cărtărescu, intitulat “Ce nu merge?”. Articolul a fost scos din arhiva EVZ, singurul link găsit cu referire la el fiind ) (În limbajul şutilor, “trăgătorul” este cel care fură efectiv, “girofarul” cel care ţine de şase iar “ambasadorul” complicele) Aşa cum nemţii sunt visceral disciplinaţi iar britanicii spiritual conservatori, românii par a fi cromozomial hoţi. Adică prin genă. Ceea ce a făcut “trăgătoarea” Roberta Anastase şi “girofarul” Sever Voinescu reprezintă o tentativă de validarea implacabilă, de sub togile celei mai galonate instanţe, a acestui presupus adevăr infamator. Trăgătoarea şi girofarul nu sunt nici pe departe ţigani scoşi la ciordeală de seceta din beregăţi, nici eşuaţi decompensaţi ai epocii de tristă amintire; ei reprezintă rezultatul reformei Băsescu la nivel de cadre, noul val, speranţa României de regenerare după mortificarea comunistă. Tineri, frumoşi, şcoliţi, modelaţi în orfismul nobilelor elanuri…
continuare...

Incomensurabilul tupeu al dlui. Tismăneanu

  (Comentariu postat la articolul lui V. Tismăneanu din EVZ, 14 iulie 2010, intitulat “Intelectualii publici şi puterea”, ce poate fi citit accesând linkul ) Când evadează din “patria mică”  incognito şi cu batista la nas,  pentru a prospecta, în patria mare, forumurile generate de ideile lor, “íntelectualii publici” de la Ev. Zilei  sunt, în ultima vreme, tot mai des invitaţi în plin rafting metafizic,  de un popor cititor care nu-i merită. Dacă şi pe teren propriu fanii îi fluieră, în condiţiile în care şi-au pus ghetele cu crampoane anticomuniste şi tricourile portocalii cu chipul sponsorului ambutisat,  înseamnă că “exponenţii extremelor (aliaţi, iată, într-un baroc nociv, agresiv şi ignobil)” şi-au atins scopul. Iar lor, intelectualilor publici care “preţuiesc contactul cu puterea” , nu le mai rămâne decât să-şi accepte în continuare martiriul de “a rezista valurilor de calomnii, insinuări şi invective”, asediaţi în citadelele lor antifonate cu o elitistă nesimţire…
continuare...

Apartenenţă şi discernământ

  (Comentariu postat la articolul din EVZ, 22 oct. 2010, de M Cărtărescu, intitulat “Păianjenul”, ce poate fi citit accesând linkul ) Stenogramele lui Vantu reprezintă un excelent test de apartenenţă dar şi de discernământ pentru vocile publice ale momentului. La personaje precum Mircea Marian, Mircea Mihăieş, Andreea Pora, care au demonstrat constant, extrem şi adesea grotesc că au discernământul complet obnubilat de apartenenţă, jubilaţia declanşată de stenograme a luat forma unei frenezii de junglă de tipul celei din peluza ultraşilor, « pe ei, pe mama lor », când Steaua a înscris golul de onoare lui Liverpool. Chiar eram curios să văd cum va reacţiona cel de-al treilea Mircea, portdrapelul lor, cel de la sfârşitul săptămânii, care dăduse în ultima vreme vagi semne de « rezistenţă prin cultură ». Acum m-am lămurit : domnul Preşedinte poate fi mândru de el. CărtărǍscu a înghiţit momeala cu tot cu plută, imprudenţă cu efecte ascensionale,  ce i-a împins…
continuare...

Preţul deşteptării la realitate

  (Scris pe 10 sep. 2010, ca reacţie la unul din articolele lui M. Cărtărescu cu palide urme de trezire la realitate) Propagandiştii portocalii, în disperarea lipsei lor de argumente, se agaţă ca înecaţii de orice persoană cu oarecare notorietate ce le mai ţine partea, considerând-o bun de inventar, instrument aflat discreţionar la dispoziţia cauzei lor. Când persoana respectivă îşi mai permite uneori să iasă, timid şi provizoriu, din tranşeea sprijinului orb, reacţionează violent şi trivial, ca soţul complexat care, după o drojdie mare, işi znopeşte consoarta pentru că a răspuns vecinului la bună ziua. Susţinătorii lui Băsescu, chiar şi cei iniţial respectuoşi şi colocviali, s-au radicalizat în ultima vreme, după modelul preferatului lor, devenind ameninţători, grobieni şi opaci la orice critici, oricât de îndreptăţite. Priviţi-i cum îl tratează acum pe Cărtărescu, fără contribuţia căruia, poate, azi ar fi lăudat alt preşedinte: ca şi cum acesta ar fi semnat cu…
continuare...

Mircea Marian – un mimetic pavlovian sau un prestator de servicii?

  Scris pe 15 oct. 2010 Multă vreme l-am încadrat pe MM la mimetici pavlovieni. Când dresorul şef al circului naţional îi arată o balegă prezentându-i-o drept cotlet de viţel, el sare, o înfulecă, se linge pe bot şi apoi trânteşte un editorial despre  efectele sociale ale cotletului în sânge. Cum face ciclic Mircea Marian, reluând tema mogulilor răi versus puterea bună ori a politicienilor toxici (cei din opoziţie) versus cei providenţiali (Băsescu şi ai lui) Dacă Traian Băsescu ar fi ţinut cătarea pe şeful mafiei personale a lui Adrian Năstase sau pe primul terorist al ţării pe care acum nu ştie cum să-l mai facă pierdut prin nisipurile orientului, MM ar fi vituperat şi el, cu barbişonul zburlit de indignare, la aceştia din urmă şi nicidecum la mogulii căzuţi mesa. Articolul de azi conţine însă ceva care mă face să-i schimb lui MM încadrarea iniţială. Priviţi vă rog înşiruirea…
continuare...

Paralelism şi antiteză

  Scris pe 13 august 2010 1. Amândoi sunt ambasadori ai pletelor revărsate peste urechi şi sprijinite pe-o sprânceană. Amândoi au chipuri uşor efeminate, cu priviri tâmp – melancolice, incapabile de a stârni sau exprima pasiuni devastatoare. Amândoi vorbesc fără accent, cu multe giratorii şi paranteze inutil explicative, în ciuda  meseriei de seducţie pe care o practică în present. Amândoi pot fi încadraţi la categoria “băieţi buni”, în grija cărora ţi-ai lăsa pentru o noapte nevasta sau calul fără temerea că a doua zi ai putea descoperi şaua folosită. Cu un arsenal de paintball în tonuri  vlăguite, cu o limbă română prea şlefuită pentru a fi şi corozivă când trebuie, ambii pot glosa pe marginea celor mai excitante teme până la completa adormire a ascultătorului.   I-aţi recunoscut? Sunt Mircea Cărtărescu şi Crin Antonescu. Crin despre care Mircea afirma într-un editorial de acum câteva săptămâni, ca sub efectul unei magice…
continuare...